Dragostea lui Dumnezeu

Io.13:1b,34a; 15:9,12b; 17:23b; 16:27; 14:23,21b

 

1. Introducere

            Ideea predicii mi‑a venit când mi‑am dat seama că noi ne temem să ne predăm lui Dumnezeu și împlinirii voii Lui pentru că ori nu vedem clar, intens, dragostea Lui, ori uităm de ea. Scopul predicii este să prezinte dragostea lui Dumnezeu în câteva aspecte ale ei.

            Nu mă îndoiesc că cei ce s‑au pocăit, au cunoscut pe Dumnezeu în bunătatea Lui și au gustat măcar odată din dragostea Lui cea mare, s‑au bucurat de ea, s‑au desfătat în ea, au vestit‑o chiar altora. Dar se întâmplă că vremea trece și câteodată ne descoperim și ne simțim departe de Ființa Lui cea plină de farmec și ne dăm seama că am uitat gustul iubirii divine – nu ne mai este dor de El, nu mai gândim atât de mult ca altădată la El, la venirea Lui, etc.

            Am uitat cum este să știm că El ne iubește. Ca un om care privește cerul înstelat și tot caută și tot caută, dar nu mai găsește steaua aceea, cea mai strălucitoare, pe care o știa, până când a adiere de vânt mișcă o frunză spânzurată de o ramură deasupra lui. Steaua era acolo, statornică, dar frunza o acoperea. Fie ca Domnul să facă să adie vântul Duhului Sfânt și să înlăture din calea ochilor noștri tot ce ne împiedică să vedem dragostea lui Dumnezeu și astfel încurajați să îndrăznim să ne lăsăm prin credință în mâna Lui, în voia Sa.

 

2. Dragostea Lui în Răscumpărarea noastră

            Cel dintâi loc unde am gustat din plin din dragostea lui Dumnezeu este Răscumpărarea sufletului nostru.

Tatăl a dat pe Fiul – Io.3:16; Rom.8:32

            Peste un râu mare era un pod de fier care trebuia ridicat ca să poată trece vapoarele și lăsat ca să poată trece trenurile. Mecanicul care supraveghea podul a auzit într‑o zi șuieratul unui tren și s‑a grăbit către dispozitivul de manevrare al podului, ca să‑l coboare. În graba lui a izbit din greșeală pe copilașul lui care se juca pe malul râului și l‑a aruncat astfel în apă. Copilul a început să strige, dar tatăl a ales să‑și continue fuga către dispozitiv pentru a lăsa trenul să treacă. Simțul datoriei și gravitatea situației, pericolul ca acele sute de oameni din tren să piară înecați, l‑a făcut pe tată s㠄părăseasc㔠pe fiul său. Mai târziu, a sărit în râu ca să‑și scape fiul, dar era prea târziu; murise. Oare ce am fi făcut fiecare dintre noi în acea situație? El a ales „jertfirea” fiului său pentru scăparea celorlalți. Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii.

            Atât de mult ne sensibilizează povestea unui om care își pierde fiul într‑o astfel de situație. Dacă am vedea un film pe subiectul acesta, probabil că mulți ar vărsa lacrimi. (Să vezi podul care este încă ridicat, trenul care vine cu viteză, gata să cadă în râu și copilul speriat, strigând, dus la vale de apa râului…) Dar dragostea lui Dumnezeu și sacrificiul Fiului Său, nu doar pentru un tren de oameni, ci pentru o lume întreagă nu ne sensibilizează?

            Mecanicul acela era dator să facă ceea ce a făcut față de călătorii din tren. Dumnezeu însă nu era dator cu nimic față de noi. Din contră, noi toți ne‑am răzvrătit împotriva Lui și ne meritam dreapta pedeapsă, dar El, atât de mult a iubit lumea … Io.3:16… Când Dumnezeu iubește, El iubește o lume întreagă! Când Dumnezeu dă, El dă pe Fiul Său. Nu este om să nu fie cuprins de dragostea Lui și nu este dar mai mare ca Fiul Lui.

            În plus, mecanicul acesta a jertfit pe fiul lui din greșeală și din neatenție (Oare poți spune că omul a iubit pe cei din tren? Nu prea…), pe când Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său cu bună știință din dragoste – 1Io.4:9,10. Nu doar Tatăl ne‑a iubit și L‑a dat pe Fiul pentru noi, ci și Fiul ne‑a iubit și S‑a dat pe Sine pentru noi:

Isus S‑a dat pe Sine – Gal.2:20b; Mat.20:28

            Sundar Singh, predicatorul creștin indian, povestește cum a asistat la un incendiu în pădurile din munții Himalaia în 1921. Focul era foarte puternic și cuprindea copac după copac. Împreună cu un grup de oameni a putut observa cum într‑un copac înalt o pasăre se agita deasupra unui cuib cu mulți puișori în el. Focul se apropia repede de cuib și nimeni nu putea să‑i scape. Pasărea zbura, țipa, se apropia și se depărta mereu de cuib. Toți se gândeau că va fugi până la urmă. Cuibul a început să ardă pe margini și dintr‑o dată, „mama” s‑a repezit către pui, i‑a acoperit cu aripile ei și în câteva secunde au ars toți împreună. Avea puterea să se scape pe sine, dar a ales să moară cu cei dragi. De dragul lor a murit cu ei, nu s‑a scăpat pe sine.

            La fel a ars Hristos împreună cu noi în iad (noi eram în El). El avea puterea să se mântuiască pe Sine, iar noi eram blestemați, sortiți focului. El Și‑a întins aripile pentru noi și a murit împreună cu noi, a ars în focul nostru! În dragostea Lui cea mare, Dumnezeu a ales să moară împreună cu noi, pentru ca prin învierea Lui să ne dea apoi nouă iertarea de păcate, viața veșnică și moștenirea împreună cu cei sfințiți. Așa cum Dumnezeu ne iubește și Domnul Isus ne iubește…

 

            Moise Mendelssohn, bunicul cunoscutului compozitor german (Felix Mendelssohn Bartholdy, 1809-1847) a fost un filozof evreu. Era mic de statură (cum zice fr. Popescu: „m‑o făcut mama-mpcilit”) și avea o cocoașă urâtă. El a vizitat odată un negustor din Hamburg care avea o fată foarte frumoasă (Frumtje) și s‑a îndrăgostit pe loc de ea. Fetei nu‑i plăcea de el. El încerca s‑o curteze, ea în-cerca să‑l evite. În cele din urmă, el a cutezat să o întrebe: „Știți unde se hotărăsc căsătoriile oamenilor?” „Unde?” a răspuns ea. „În cer.” „Adică?” Moise a continuat: „De fiecare dată când se naște un băiat, Dumnezeu îi spune cum va fi fata cu care se va căsători. Când m‑am născut eu, Domnul mi‑a spus: „Mireasa ta va fi cocoșată!” Atunci am zis: „Doamne, o femeie cocoșată ar fi o tragedie! Doamne, dă‑mi mie cocoașa și las‑o pe ea să fie frumoasă!”” Fata a ridicat atunci pentru prima dată ochii din podea și după o vreme a devenit soția lui.

            La fel a făcut Domnul Isus Hristos cu noi, mireasa Lui. A luat aspra Lui handicapul nostru, urâțenia păcatului ca să ne înfățișeze înaintea Lui sfinți, fără pată și fără zbârcitură sau altceva de felul acesta (Ef.5:27) – Is.53:2-8.

 

            Undeva în Anglia o bătrână își creștea nepotul orfan. Între vecinii ei era un bărbat care era văduv și al cărui fiu murise. Într‑o zi, bătrânei i s‑a aprins casa. Oamenii au venit să ajute să stingă focul, au scos‑o pe ea din casă, dar copilul era prins între flăcări undeva la etaj. Nimeni nu a avut curaj să meargă după băiat. Vecinul cel văduv a văzut undeva pe un perete lateral al casei o țeavă pe care s‑a urcat și a salvat până la urmă copilul. Din cauză că țeava aceea pe care s‑a urcat a fost încinsă, el și‑a ars palmele foarte rău. După un timp, bătrâna a murit și oamenii din sat s‑au strâns ca să hotărască cine să‑l ia pe orfan să‑l crească. S‑au prezentat doi oameni. Primul era un tată al cărui fiu murise și dorea altul în locul lui. El a fost rugat să‑și prezinte argumentele pentru care să‑i fie dat copilul. Apoi a fost invitat al doilea candidat, care era vecinul cel văduv. Când a fost întrebat care sunt argumentele sale, el doar și‑a arătat mâinile cu cicatrice pe ele. Copilul i‑a fost dat lui.

            Profetul Zaharia spune că noi vom vedea rănile din mâinile Mântuitorului nostru. (13:6 – „în casa prietenilor mei” este tradus în engleză: „în casa celor ce mă iubesc – Io.15:13; Petre mă iubești?) După înviere El a arătat rănile Sale ucenicilor (Io.20:27). Apocalipsa Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu ca un Miel înjunghiat – aceasta este una din imaginile Lui pe care le vom privi în veșnicie (Ap.5:6). Vrem să știm cât de mult ne dorește El pe noi? Semnele cuielor ne vor spune. C.C.5:4 „Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, și mi -a fost milă de el atunci.” – Rom.5:8.

 

3. Dragostea lui Dumnezeu în părtășia cu Tatăl și cu Fiul

            Intenția lui Dumnezeu pentru noi ca fii și fiice ai lui este să petrecem timpul împreună cu El – 1Io.1:3; 1Co.1:9. Oare de ce credeți că vrea Dumnezeu să avem părtășie cu El? Oare nu pentru că ne iubește? Când iubești pe cineva vrei să stai cu acela. El ne vrea! Peste tot în Biblie este arătat că Dumnezeu dorește o relație personală, foarte apropiată, o relație de dragoste cu fiecare copil al Lui, o intimitate cu noi așa cum a avut și cu Omul Isus Hristos.

            În fiecare dimineață Vlad vine în pat la mama lui și se iau în brațe și se leagănă împreună sub pătură. De mai multe ori pe zi ne aplecăm către Teo sau Vlad (și eu și Sica) și îi luăm în brațe, iar ei ne apucă și cu mâinile și picioarele, se lipesc de noi, își pun obrazul pe umărul sau fața noastră și acolo, în brațe la noi se simt fericiți, la adăpost, liniștiți, încurajați, mângâiați, iubiți.

            Dumnezeul nostru ne face la fel în fiecare zi. Inima Lui este deschisă față de noi, brațele Sale sunt întinse către noi cu dragoste și ne așteaptă să‑I răspundem. Să îndrăznim să ne predăm Lui. Să ne lăsăm în voia Lui. Să‑I îngăduim să ne ia în brațele Sale. Mai mulți din adunare aveți copii mici sau nepoței pe care îi luați în fiecare zi în brațe și vă este drag să faceți asta mereu și mereu. La fel vrea Domnul să ne facă nouă mereu și mereu.

 

            În Mat.10:29 ni se spune că două vrăbii se vând cu un ban, dar în Lu.12:6 se spune că la doi bani se dau cinci vrăbii. Cu alte cuvinte, a cincea este fără preț. Totuși, v.6 spune mai departe că nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Omul o neglijează, o uită…

            La fel suntem noi, nu vorbesc celor care cred că sunt valoroși, care cred că merită ceva, ci celor descriși în 1Co.1:26 – cei pe care lumea nu pune multă valoare, care nu suntem apreciați ca fiind ceva de mai marii sau mai micii acestei lumi; noi suntem a cincea vrabie pe care El nu o uită, noi suntem cei de jos, cei nebuni, cei slabi… Dar slavă Domnului pentru v.27,28 – Dumnezeu ne iubește, El ne‑a ales. Dragostea lui pentru noi este mare, chiar dacă noi suntem fără de valoare. Slăvit să fie Domnul!

 

            Câteodată suntem ispitiți să gândim că Dumnezeu nu ne iubește pentru că avem de trecut prin „școala disciplinării” (Evr.12:11), sau „secerăm din firea pământească putrezirea” (Gal.6:8).

            Un frate mai mare a spus celui mai mic: „Nu fii rău, că nu te mai iubește tata!” Tatăl a auzit și l‑a corectat: „Asta nu este adevărat! Tata te iubește dacă ești cuminte. Și chiar dacă nu ești cuminte, tata tot te iubește! Dar este o diferență: când ești cuminte, ascultător, te iubesc cu o dragoste care mă face bucuros, iar când ești rău, neascultător, te iubesc cu o dragoste care îmi aduce durere.” În Proverbe este scris că un fiu nebun aduce rușine mamei sale. La fel și noi lui Dumnezeu când nu Îl ascultăm.

            La fel este Dumnezeu cu noi: uneori este silit să ne iubească cu o dragoste care doare – Evr.12:6. Dar chiar dacă sunt nori pe cerul vieții noastre, Dumnezeu tot ne iubește.

 

            În Orientul mijlociu, acolo unde a fost scrisă Biblia, obiceiurile păstorilor sunt diferite de cele de pe la noi. Adesea, acolo, ciobanii dorm sub cerul liber, lângă oile lor. Le duc într‑un fel de țarc, un zid fără acoperiș care înconjoară o suprafață oarecare, în care este o deschizătură, fără poartă, fără ușă. După ce toate oile sunt puse în interior, ciobanul se culcă chiar în dreptul deschizăturii așa că dacă vreun hoț sau vreo sălbăticiune ar încerca noaptea să intre la oi, nu va putea decât dacă va trece de păstor.

            Despre asta a vorbit Domnul Isus în Io.10 când a spus că El este ușa oilor – v.7,10,11. El Și‑a dat viața odată pentru noi, și acum nu va mai muri niciodată. Tot El are toată puterea în cer și pe pământ și de aceea nimic și nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui – v.28-30; nimeni și nimic nu ne poate despărți de dragostea Lui – Rom.8:31,35,38,39. Dragostea Lui pentru noi e mare și puternică!

            Un băiețel a plecat odată de acasă ca să‑L găsească pe Dumnezeu. Pentru că se gândea că are mult de mers până ajunge la El, a luat de acasă un pachet de biscuiți și câteva sticluțe cu suc. După ce a mers un timp, s‑a oprit pe marginea drumului să mănânce și să se odihnească un pic. Chiar acolo era o bătrânică și când să mănânce, s‑a gândit să‑i dea și ei un biscuite. Bătrânica l‑a primit și a zâmbit. Băiatului i‑a plăcut atât de mult zâmbetul ei că i‑a mai dat un biscuite. Ea l‑a primit și pe acesta și din nou i‑a zâmbit. Apoi i‑a dat o sticluță de suc. Era tare fericit și nu mai dorea să plece de lângă ea. A rămas acolo, fără să spună nici un cuvânt, doar privea la bătrânica zâmbitoare. După câteva ore petrecute împreună, începea să se însereze și băiețelul a pornit să plece acasă. După ce făcu câțiva pași se întoarse și dădu bătrânei o îmbrățișare. Ea îi dărui atunci cel mai mare și frumos zâmbet.

            Când băiețelul deschise ușa casei, mama fu surprinsă de bucuria de pe fața copilului și l‑a întrebat: „Ce ai făcut azi de ești așa de fericit?” „Am prânzit cu Dumnezeu!” zise el, și înainte ca mama să se dezmeticească din uimirea ei, a adăugat: „Știi ceva? Are cel mai frumos zâmbet care l‑am văzut vreodată!”

            Între timp, bătrâna, radiind de bucurie, ajunse și ea acasă. Fiul ei uimit de pacea de pe fața ei, o întrebă: „Mamă, ce ai făcut azi de ești așa de fericită?” „Am mâncat biscuiți pe marginea drumului cu Dumnezeu!” zise ea, și înainte ca fiul ei să apuce să mai spună ceva, a adăugat: „Știi, este mult mai scump decât mi‑am închipuit!”

            Vom fi copleșiți când vom cuprinde mai mult din Dumnezeu: El are cel mai frumos zâmbet pe care L‑am putea vedea noi vreodată. El este mai scump decât poate inima noastră să și‑L închipuie. În dragostea Lui, ne îngăduie să ne apropiem de El și să‑L cunoaștem în toată frumusețea Lui, în toată desăvârșirea. Dumnezeu ne iubește. Să nu ne temem de ceea ce are pentru noi, de ceea ce vrea de la noi. Să fim gata să ne încredințăm soarta în mâna Lui, să stăm încrezători în bunătatea lui, în părtășie cu El în dragostea Lui.

 

2002.06.16 – L. Ilvei (pct.1,2)
2002.06.23 – L. Ilvei (pct.3)
2002.08.02 – Poi. Ilvei (pct.1,2)
Înapoi la Index predici