Familia - Dr. Allen Jones - Capitolul 10

Sfaturi practice cu privire la disciplinare

Disciplinarea copilului trebuie să înceapă încă de când este în faşă. Să ne reamintim că disciplinarea are două părţi: una pozitivă care implică învăţătură, antrenament, sfaturi, etc. şi una negativă care constă în îndreptare şi nuia – Prov.23:13,14; 19:18; 13:24; 29:15. Copilul din prima zi este o persoană şi trebuie disciplinat. El este membru al familiei şi ca membru al familiei are responsabilităţi.

Prima responsabilitate a copilului este să-şi anunţe părinţii de nevoile sale. Singurul mod prin care poate anunţa este să plângă. Copilul, într-adevăr, plânge şi când nu are nevoi dar o mamă va ajunge să facă deosebire între felurile de plâns ale copilului. Copilul plânge într-un fel când este flămând, în alt fel când îl doare ceva, plânge diferit când este ud la scutec, şi într-un fel diferit când este nervos. Modul în care mama răspunde la aceste feluri de plâns ale copilului este metoda de disciplinare a bebeluşului. Părerea mea este că disciplinarea cu nuiaua este devreme în această primă fază, când copilul este în faşă. În jurul vârstei de şase luni copilul va ajunge să înţeleagă regulile mamei sale. Atunci copilul înţelege cerinţa mamei de a sta liniştit, cuminte, să doarmă.

Mama învaţă după felul în care plânge copilul că nu are dureri, nu-i este foame, nu-i ud, ci pur şi simplu este supărat. În această situaţie lasă bebeluşul să plângă puţin şi în felul acesta el va învăţa că, dacă nu este luat în braţe şi nu-l bagă nimeni în seamă, este mai de folos să tacă. Mama nu trebuie să stea la dispoziţia copilului şi ori de câte ori plânge să-l ia în braţe şi să-l facă să tacă. Dacă vei lăsa copilul să plângă de câteva ori, el va învăţa şi nu te va mai deranja decât atunci când chiar are trebuinţă de ceva. Dar dacă vei lua copilul în braţe de câte ori plânge pentru simplu motiv că este supărat, atunci îţi vei face viaţa grea şi el nu va avea parte de disciplină. Ori tu îl vei controla pe el, ori el te va controla pe tine!

Bebeluşul va încerca să te manipuleze dar tu, ca părinte, trebuie să rămâi pe poziţie. De exemplu: încerci să-i schimbi scutecul, şi în loc să te lase să-i schimbi scutecul, copilul îşi înţepeneşte picioruşele, se uită drept la tine în ochi şi parcă ar vrea să-ţi spună: „Ăsta este trupul meu şi eu sunt stăpân peste el şi fac ce vreau cu el. Eu poruncesc, nu tu, şi îţi arăt că dacă vreau nu te las să-mi pui scutecul.“ Când face acest lucru, are vârsta suficientă pentru a fi învăţat că dacă vrei, poţi să-i pui scutecul în ciuda împotrivirii lui. La fel va face când îi dai încălţămintea în picioare. Vrei să-i dai papucul în picior şi dacă copilaşul nu-şi lasă moale piciorul, nu poţi să-l încalţi. Te uiţi la el şi îţi dai seama că vrea să zică: „Nu vreau să mă încalţi.“ Când înţelege aceste lucruri poţi face îndreptarea cu nuieluşa.

Am văzut unde începe disciplina. Să vedem unde este finalul disciplinei. Vârsta la băieţi este până la 16 sau 17 ani. Depinde de maturitatea şi felul băiatului. Când băiatul are 18 ani nu mai rezolvi mare lucru cu nuiaua în viaţa lui. Pe fete le mai poţi îndrepta cu nuiaua până la 22 ani. Fetele sunt mai supuse decât băieţii. O fată se supune mai uşor tatălui ei şi e mai uşor de corectat. Fata mea când avea 21 de ani, a făcut ceva pentru care avea nevoie de corecţie cu nuiaua. Atunci i-am zis: „Fată dragă, nu am ce-ţi face, trebuie să fi corectată cu nuiaua.“ Fata a zis: „Dar tată, sunt femeie; de acum nu mai mă poţi bate.“ Eu i-am zis: „Îmi pare rău dar trebuie.“ Ea a zis: „Bine, dar nu te las.“ Atunci i-am zis: „În cazul acesta trebuie să-ţi faci bagajul şi să pleci din casa mea.“ Fata a zis: „Chiar aşa de grav este?“ Eu i-am zis: „Da.“ S-a supus şi am făcut ce era de făcut adică corecţia cu nuiaua. Peste două ore m-am dus şi am bătut la uşa ei. Am întrebat-o ce face. Ea a zis: „Nu-mi place să recunosc, dar trebuie să recunosc că mi-a făcut bine, şi-mi pare rău pentru ce am făcut.“

Când copiilor nu le pare rău pentru ce-au făcut rău vor repeta ceea ce au făcut. Cum pot face pe copil să-i pară rău pentru ce a greşit? Cu nuiaua îl voi face pe fiul meu să-i pară rău pentru greşeala lui. Scopul nuielei nu este de a-l chinui pe copil, ci pentru a-l îndrepta. Dumnezeu va lăsa ca oamenii să fie chinuiţi în iad. E deosebire între chinuire şi corecţie. Copiii lui Dumnezeu sunt îndreptaţi, corectaţi, nu chinuiţi.

Când foloseşti doar bătaia pentru a schimba comportamentul copilului, faci rău. Înainte de îndreptarea cu nuiaua sunt şi alte lucruri care trebuie făcute: închinarea cu familia, sfaturi, îndemnuri, învăţături. Copiii trebuie să audă din gura ta: „Te iubesc şi vreau ca Dumnezeu să te binecuvânteze.“ Această atitudine faţă de copil face ca nuiaua să aibă rezultate. Nu poţi schimba atitudinea unui copil plin de ură şi răzvrătit doar cu nuiaua.

Niciodată să nu te adresezi copilului spunând: „Ce-i cu tine?“ Dacă spui aşa copilului, el va crede că ceva nu e bine cu el, nu cu comportamentul lui. Să evitaţi să spuneţi copilului: „Hei, ce-ai băiete, ce-i cu tine, nu faci niciodată ceva bun, mai bine nu te aveam, prea multă bătaie de cap îmi aduci, numai ruşine am de pe urma ta, mă înnebuneşti cu prostiile care le faci.“ Copilul nu va mai şti ce să creadă când aude aşa cuvinte.

Nu-i bine de corectat copilul în public pentru că se ruşinează, se simte umilit şi corectarea în public nu aduce rezultate, el se va împotrivi. Îndreptarea cu nuiaua trebuie făcută între patru ochi. Nu îndreptaţi cu nuiaua faţă de întreaga familie, nici măcar faţă de soră sau frate. Dacă vei bate copilul faţă de alte persoane se va ruşina şi se va împotrivi, şi nu vei avea rezultate.

Biblia zice: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.“ (Mat. 7:12) Asta este valabil şi la părinţi în legăturile cu copiii lor. Cu membrii familiei trebuie să te porţi ca şi cu prietenii iar cu prietenii trebuie să te porţi ca şi cu familia ta.

Nu loviţi copilul cu mâna, sau cu palma peste faţă, sau peste cap, sau pe spate, etc.. Nu-l pedepsiţi prin castane în cap, pişcături, ghionturi. Se poate face excepţie în cazul bebeluşilor, când îl atinge mama uşor cu mâna peste picioruş, dacă se împotriveşte la îmbrăcare şi la încălţat.

Bărbaţii nu trebuie să lovească deloc cu mâna pentru că sunt grei la mână şi pot răni. Prin lovirea cu mâna copilul se va împotrivi disciplinării. Palmele, pumnii, pişcăturile, picioarele în fund sunt interzise.

Nu loviţi copiii cu obiecte de felul: lemne, scânduri, curea, coadă de mătură, furtun, cablu etc. Nuiaua este singurul obiect pentru corecţie aprobat şi indicat de Dumnezeu. Numai nuiaua este biblică. Dacă-ţi corectezi copilul folosind nuiaua într-un mod corect, el nu ţi se va împotrivi. Poate când îţi găseşte nuiaua o va rupe. Va învăţa să se împotrivească nuielei dar nu ţi se va împotrivi ţie.

Nuiaua trebuie folosită corect. Să zicem că copilul a făcut ceva rău. Primul lucru care trebuie făcut este o confruntare între părinte şi copil. Copilul nu trebuie lăsat să se uite în altă parte când vorbeşti cu el ci trebuie silit să se uite în ochii tăi în timp ce îi spui ce a greşit. De obicei cu cât copilul creşte, părintele evită sau neglijează această confruntare, dar nu este bine aşa. Acest părinte poate motivează evitarea confruntării zicând: „Asta e ceva de modă veche! Copilul meu trece acum printr-o etapă care se va încheia de la sine.“ Greşit! Trebuie să se facă confruntarea.

Confruntarea este atunci când părintele îi spune copilului ce a greşit privindu-l în ochi. Confruntarea trebuie urmată de o mărturisire a copilului cu privire la ce a greşit. Copilul trebuie să spună ce a făcut, şi din ce cauză este rău ceea ce a făcut. Orice copil poate să spună ce a făcut şi de ce este rău ceea ce a făcut. După ce mărturiseşte, îi vei explica şi tu de ce este rău ceea ce a făcut. Apoi îi vei explica ce ar urma în viaţa lui dacă ai neglija corecţia cu nuiaua. Apoi îi vei cere copilului să-şi ia o poziţie potrivită pentru aplicarea loviturilor cu nuiaua. Nuiaua corecţiei va îndepărta astfel vina de la copil. După loviturile de nuia îl ridic, am încă o confruntare ochi în ochi şi văd în ochii lui dacă e suficient câte nuiele a luat. Dacă nu-i suficient, dacă nu-i pare rău mai urmează câteva nuiele. Când copilului îi pare rău pentru ce a făcut atunci te opreşti.

Dacă copilul începe să ţipe când vede nuiaua, să urle, să se trântească pe jos şi să roage insistent pe tata să fie iertat, încă mai trebuie bătut. El trebuie să se supună corecţiei în tăcere şi supunere. Nu cruţa nuiaua pentru plânsul copilului pentru că nu va muri. De asemenea nu permite copilului să fugă de colo colo prin casă când trebuie corectat cu nuiaua. Porunceşte-i să stea într-un loc iar dacă nu stă, pune-l pe piciorul tău stâng şi sub mâna ta stângă, în poziţie înclinată iar piciorul drept pune-l peste picioarele lui pentru a-l imobiliza şi a-i lua posibilitatea să fugă de nuia. Copilul trebuie să stea şi să accepte numărul de nuiele.

Nu-i permite să-şi lase capul în jos, nu-l lăsa să iasă din cameră ca un câine bătut ci înainte să iasă din cameră, copilul trebuie să se uite în ochii părintelui, să-i dea de înţeles că a acceptat corecţia şi va pleca cu capul sus, nu morocănos şi îmbufnat. Nu-l lăsa să ţipe când este bătut. Are voie să plângă dar nu foarte zgomotos şi plânsul să fie în urma durerii nu pentru că se răzvrăteşte sau vrea să scape de nuiele.

Dacă nu vrea să tacă, îi spui că-l vei bate mai mult şi te vei ţine de cuvânt. E rău să promiţi bătaie şi să nu faci aşa cum ai spus. Copilul va vedea lucrul acesta şi nu va mai avea încredere în ce spui. Poate zici: „Vai, dar de ce atâta severitate?“ Pentru că vreau să-l aduc pe copil sub controlul meu şi-l voi disciplina. O îndreptare corectă cu nuiaua, fără cuvinte înjositoare la adresa copilului, fără să-ţi pierzi cumpătul va da rezultate.

Nu bate copilul cu mânie. Unii părinţi zic: „Na, ca să mă descarc, că mi-ai distrus nervii!“ sau zic copilului porc, măgar, dobitoc, etc. Când îndrepţi cu nuiaua e de folos să arăţi cu blândeţe ce a greşit, te uiţi în ochii lui, îi ceri să-şi mărturisească greşeala, îi explici de ce e rău ceea ce a făcut apoi aplici numărul de nuiele, vezi atitudinea lui, dacă îi pare rău pentru greşeală. În felul acesta este corect şi biblic.

Mamele nu trebuie să ţină parte copilului când tatăl bate copilul. Nuiaua dă rezultate.

Încă un lucru care trebuie ştiut. Copiii sunt diferiţi. Sunt copii cărora le sunt îndeajuns o privire mustrătoare pentru ca atitudinea lor să se schimbe. Unii copii au nevoie doar de o privire din partea părintelui şi să li se spună că nu-i bine ce au făcut pentru a frânge inima copilului. La alţi copii însă nu merge această metodă. Au personalitate mai puternică şi singura soluţie este nuiaua.

Nuiaua este cea care dă durere şi vinovăţia se duce din cugetul copilului odată cu durerea pricinuită de nuia. Deci, copilul nu şi-a ascultat părintele, a fost o confruntare, a fost o mărturisire din partea copilului, au fost date instrucţiuni şi a fost aplicată corecţia. Păcatul neascultării copilului a produs răzvrătire în copil faţă de părinte, a produs vinovăţie în copil, a produs înstrăinare între copil şi părinte şi dacă corecţia este făcută bine, durerea îndepărtează vinovăţia şi totul este restabilit, rezolvat.

După ce aplic corecţia, vorbesc copilului cu dragoste, încurajator: „Bravo băiete, ai luat îndreptarea ca un bărbat.“ Astfel se face restaurarea relaţiei de părtăşie, împăcarea dintre părinte şi copil. Nuiaua dă rezultate pentru că Dumnezeu spune asta.

Îndreptarea cu nuiaua trebuie făcută prin credinţă: trebuie să cred că va da rezultate.

Un lucru extrem de important în disciplinarea copilului este să petreci timp în rugăciune pentru copiii tăi. Când părinţii au venit la Isus cu copiii lor pentru ca să se roage pentru ei, Isus nu a refuzat să se roage pentru copilaşi. Trebuie să urmăm exemplul Domnului şi să ne rugăm pentru copiii noştri.

Nuiaua mustrării aduce înţelepciune, este educativă. Nuiaua mustrării va scoate sufletul copilului din iad. Prov.13:24 zice: „Părintele care îşi iubeşte copilul îl corectează.“ Lipsa nuielei arată lipsa dragostei. Prov.29:15 – Copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale deci, nu se poate corecta, îndrepta singur. De ce un copil lăsat de capul lui aduce ruşine mamei şi nu tatălui?

Caracterul în cea mai mare parte este format de mamă. Formarea caracterului este responsabilitatea mamei. Mamele nu au voie să zică copiilor ceva de felul: „Uite ce ai făcut! Aşteaptă să vină tata acasă şi iei tu bătaie!“ Copilul, în felul acesta, nu o să aştepte cu drag venirea tatălui acasă.

Într-adevăr sunt cazuri când mama trebuie să vorbească cu tatăl despre atitudinea de răzvrătire a copilului. Trebuie să existe cooperare între mama şi tata pentru îndreptarea copilului. Mama zice: „A trebuit să-l bat pe micuţ de trei ori pentru acelaşi lucru, vezi nu poţi rezolva tu problema asta?“ Tatăl atunci va trebui să facă o nouă corecţie dacă atitudinea copilului rămâne răzvrătită.

În asemenea cazuri mai intervine o problemă. Mama crede că tata e prea dur iar ca rezultat, ea devine prea blândă. Tata crede că mama e prea blândă şi el devine prea dur. Aici e nevoie de înţelepciune.

Greşeala care o fac mulţi misionari este faptul că ei evită confruntarea cu copiii lor. De ce? Pentru că, ei fiind plecaţi mult timp de acasă, le este dor de copii şi când întorc, au timp puţin de stat acasă şi acele momente nu vor să le umbrească cu confruntarea şi disciplinarea copilului. Astfel disciplinarea copiilor este neglijată.

Biblia zice: „Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.“ Dumnezeu a zis asta. „Nebunia este lipită de inima copilului dar nuiaua certării o va scoate afară.” Disciplinarea creştină consistentă dă rezultate pentru că aşa a poruncit Dumnezeu.

Nu poţi construi caracter într-o persoană care nu îţi este dăruită. De aceea este aşa de important ca noi să fim complet predaţi, dedicaţi Domnului Isus Hristos. Cu cât mai adâncă este predarea noastră faţă de Domnul cu atât mai mult Isus ne va putea disciplina vieţile noastre. Noi trebuie să fim supuşi Domnului Isus. Atunci când oamenii nu-ţi sunt supuşi nu-i poţi disciplina. Poţi încerca să-i disciplinezi dar nu vei avea rezultate. Poate îi vei controla prin frică, teamă, dar nu le vei schimba viaţa. Deci eu trebuie să fiu complet supus Domnului Isus Hristos pentru ca disciplina Lui să poată avea efect în viaţa mea.

Copiii tăi trebuie să-ţi fie supuşi ţie, trebuie să le câştigi încrederea, şi cu cât mai mult copiii tăi îţi vor fi supuşi ţie şi autorităţii tale cu atât mai mult disciplina care le-o vei aplica va avea efect în viaţa lor.

Nu ştiu să existe în Biblie vreun loc în care să spună să disciplinezi copiii altuia. Atunci când disciplinezi copiii altuia mai mult pedepseşti decât disciplinezi şi nu are nici o urmare bună.

Dacă foloseşti pedeapsa cu nuiaua în mod regulat este bine să foloseşti câteodată şi pedeapsa pasivă (îl pui pe scaun şi nu-i dai voie să se mişte de acolo). Atât timp cât copilul ştie că tu foloseşti nuiaua, este bine ca din când în când să-i acorzi câte o eliberare.

Uite ce mai poţi face. L-am bătut pe băiat azi, ieri şi alaltăieri de asemenea a primit bătaie. Să zicem că băiatul nu are obiceiul să fie răzvrătit, nu e băiat rău, e băiat destul de bun, dar săptămâna asta aşa s-a nimerit că a trebuit să iau nuiaua la el de mai multe ori. Acum, după atâta bătaie, băiatul face iarăşi ceva rău şi merită o altă bătaie cu nuiaua. După patru, cinci zile la rând de corecţie cu nuiaua poţi să-i spui: „Fiule, şti că meriţi o corecţie cu nuiaua dar aşa cum Dumnezeu are har, de data asta şi eu te iert. Tata nu te bate de data asta. Tu şti că meriţi bătaie dar tata te iartă şi vreau să-ţi mai spun fiule că nu-mi face plăcere să te bat cu nuiaua, dar o fac pentru că Dumnezeu a rânduit aşa spre binele tău.“

Nu-i rău să faci aşa. Poţi să arăţi copilului tău din când în când iertare, har. Dacă nu-i arăţi copilului har şi milă, el se va teme să-ţi spună când a greşit ceva sau când este într-o încurcătură. Dar dacă copilul ştie că tu arăţi milă, iertare, ştie că nu te repezi la el ca un vânt puternic pentru a-l spulbera, copilul va avea curaj să vină la tine şi să-ţi spună problemele lui, va avea încredere să-şi mărturisească greşelile sau să spună că a ajuns din neatenţie într-o încurcătură.

E bine să te porţi în aşa fel cu copilul ca să nu-i fie greu să se apropie de tine, să nu se teamă de tine, să ştie că poate veni la tine ca la un prieten. De aceea e bine ca atunci când baţi copilul cu nuiaua să nu răcneşti la el, ci să fi calm şi să decurgă totul în linişte. Nu trebuie să baţi copilul când eşti nervos. Calmează-te şi apoi corectează cu nuiaua.

Unii părinţi fac marea greşeală de a-şi arăta iubirea şi a răsplăti copiii doar atunci când copiii le fac pe plac lor iar atunci când copiii lor nu le fac pe plac îi bat şi îi ceartă. Acest comportament îl învaţă pe copil că de fapt părintele nu iubeşte copilul ci ceea ce face copilul bine.

Nu trebuie să-l înveţi pe copil că îl iubeşti doar când îţi aduce cinste şi face binele. Copilul vine acasă de la şcoală, a luat nota doi la matematică, vine şi spune: „Tata am luat nota doi la matematică“. Tu-i spui aşa: „Fiule ai învăţat ceva?“ Copilul zice: „Nu tata, credeam că ştiu, dar n-am ştiut“ Ce faci tu ca părinte? Te repezi la copil şi-i zici: „Boule, de ce nu ai învăţat, ţi-am zis eu că nu o să se aleagă nimic de tine în viaţă.“ Nu trebuie să spui aşa copilului. Într-o astfel de ocazie, tu, ca părinte, poţi să te apropii sufleteşte de copilul tău. Îi poţi vorbi astfel: „Fiule îmi pare rău că ai luat nota asta rea la matematică, îmi pare rău că nu ai învăţat, dar te întreb ai învăţat ceva din asta? Cred că ai învăţat că nu e bine să crezi că şti dacă nu înveţi, învaţă şi tata o să te ajute“. Felul acesta de a te purta cu copilul tău îl va face să aibă încredere în tine. Copiii vor face tot felul de greşeli, mari şi mici, dar dacă copilul ştie că poate avea încredere în tine, el îţi va mărturisi greşelile şi îţi va cere sfatul. Copilul va şti că îl iubeşti şi-l accepţi aşa cum este, şi nu doar atunci când face bine.

În familie există tendinţa de a trata mai bine copilul cu care te poţi înţelege bine iar copilul cu care nu te poţi înţelege îl tratezi altfel. Nu e bine să ai între copii favoriţi. Iacov avea un copil preferat, pe Iosif. Pentru asta, fraţii lui îl urau pe Iosif, şi erau geloşi. Copiii favoriţi produc tensiuni în familii.

De multe ori când femeia dă naştere la o fetiţă tatăl nu este aşa de bucuros şi entuziast ca atunci când soţia îi naşte un băiat. Copiii preferaţi de multe ori sunt scutiţi de responsabilităţi şi de greutăţile vieţii. Lor le sunt acordate mai multe privilegii decât celorlalţi copii din casă. Asta nu este bine. Prea mulţi părinţi sunt slugile copiilor lor preferaţi.

Nu este bine să scutiţi copilul de greutăţile vieţii. Lasă copilul să simtă ceva din ce este viaţa cu adevărat. Părintele de multe ori în relaţia cu copilul îl ajută prea mult şi la şcoală, şi la joacă, etc. La joacă părintele se lasă bătut întotdeauna pentru ca să facă pe băiat să se simtă bine, la şcoală tata face temele copilului, când vine acasă bătut tata se duce să se războiască cu cei care au îndrăznit să pună mâna pe micuţ, etc. În felul acesta creşti un „papă lapte“ care va trebui mereu să fie ajutat.

Copilul trebuie lăsat să lupte cu viaţa. Nu trebuie să-i pui totul pe tavă, să primească totul de-a gata. Pe fată poţi s-o pui la treabă, să spele vasele, hainele ei, să facă curat, etc. Pe băiat poţi să-l pui să muncească ceva pe lângă casă: spart lemne, săpat în grădină, etc.

Exemplu: Părintele joacă fotbal cu copilul şi alţi copii. Tata face culoar copilului lui ca să poată da gol. Nu-i bine aşa. Alteori copilul trişează la jocuri iar părintele de dragul copilului se face că nu observă. Asta este greşit. Copilul trebuie să înveţe să fie cinstit în toate aspectele vieţii şi să poată fi destul de bărbat ca să ştie şi să piardă.

Unii copii fiind învăţaţi greşit, nu ştiu să piardă când joacă diferite jocuri şi atunci fie că trişează fie că fac pe morocănoşii, dar nu acceptă să piardă. Ei vor ca întotdeauna să fie câştigători. De vină sunt numai părinţii pentru că nu i-au învăţat pe copiii lor să piardă, le-au dat totul pe tavă, totul gata făcut. Nu au permis ca odorul să întâmpine vreo greutate.

Sper să înţelegeţi şi Dumnezeu să vă dea înţelepciune să nu mergeţi în extreme. Extremele pot fi acestea: ori să faci viaţa copilului foarte grea pentru că zici tu „să ştie ce-i viaţa pe pământ“ şi atunci copilul să poarte o deosebită frică de tine şi să nu-i fie drag să stea în prezenţa ta, ori să faci viaţa copilului foarte uşoară şi astfel copilul când va pleca din casa ta şi va da piept cu adevărata faţă a vieţii să fie şocat şi totdeauna să creadă că este nedreptăţit de ceilalţi deoarece acasă la mămica şi tăticul nu s-a întâmplat niciodată ca el să fie frustrat în vreun fel. Trebuie păstrată o balanţă. Dacă copilul va fi învăţat să fie întotdeauna cinstit, dacă nu va fi alintat prea mult ca să creadă că lui i se cuvin toate, atunci va fi bine.

Înapoi la Index Familia