Familia - Dr. Allen Jones - Capitolul 11

Respectarea autorităţii

În calitate de părinte, prima mea răspundere faţă de copilul meu este să-l învăţ să mă asculte şi să mă respecte. Prima mea răspundere nu este să-l fac pe copil să mă iubească. Dacă fiul meu nu mă respectă, nu mă ascultă, el nu-L va asculta şi respecta nici pe Dumnezeu. Copilul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă copilul nu are respect pentru Dumnezeu nu poate să tragă nădejde să-i fie bine în viaţă – Efes.6:1–3. Învăţându-l pe copil să mă respecte şi să mă asculte pe mine, ca părinte, îl învăţ să asculte şi să respecte pe Dumnezeu. De asemenea, un copil trebuie învăţat să respecte pe alţii, şi să asculte pe cei mai în vârstă (păstori, învăţători, instructori, părinţi, bunici, poliţie, autorităţi). Părintele trebuie să înveţe copilul să respecte şi pe aceştia. Dacă copilul va respecta autoritatea va fi bine.

Noi vrem ca copiii noştri să asculte de vocea noastră, nu numai când sunt ameninţaţi cu nuiaua. Copiii noştri nu trebuie învăţaţi să asculte de nuia şi ameninţare ci trebuie să asculte de glasul părintelui. Vreau ca copilul meu să-mi dea atenţie şi să mă ia în serios atunci când îi vorbesc. Eu ca părinte trebuie să ascult de vocea lui Dumnezeu. Învăţându-l pe copil să asculte de vocea ta îl vei învăţa să asculte de vocea lui Dumnezeu. Ţinând cont de aceste criterii există două categorii de părinţi:

Ø      Părinţi care doresc ca copiii lor să-i asculte,

Ø      Părinţi care aşteaptă ca copiii lor să-i asculte.

Cum poţi recunoaşte acei părinţi care doresc doar ca copilul să-i asculte? Aceşti părinţi îşi pierd timpul argumentând cu copiii lor, certându-se cu ei tot timpul. Astfel de părinţi ascultă de linguşirile copilului şi-i satisfac mofturile. Când părintele zice: „Nu…“, e ca o invitaţie adresată copilului să mai ceară odată. La magazin întâlnim des situaţii asemănătoare. Copilul vede ceva, apoi cere. Mama zice: „Nu.“, după care copilul dă din picioare nerăbdător şi insistă. Mama ameninţă cu bătaia dar copilul face şi mai mare gălăgie ca să ştie tot magazinul ce doreşte el. Astfel de părinte şi-ar dori ca copilul să asculte. Astfel de părinţi doar doresc ascultare şi ameninţă: „Dacă nu termini te bat!“, „Dacă nu încetezi vin la tine şi te nenorocesc în bătaie!“, „Taci din gură că mă arunc îndată pe tine!“… Dar copilul ştie că tu nu-i vei face nimic, doar ameninţi şi răcneşti fără folos. Copilul te cunoaşte şi te exploatează! Aceşti părinţi sunt comozi, leneşi şi nu se deranjează să folosească nuiaua ci doar ameninţă şi nu duc la îndeplinire ce promit. Copilul învaţă, în felul acesta, să nu asculte sau să asculte cu amânare (întârziere) nu pe loc. Copilul zice: „Nu fac acuma, fac mai târziu.“, şi dacă părintele uită, copilul nu mai face de loc ceea ce i s-a dat să facă. Astfel dacă părintele întârzie sau nu corectează, şi copilul este încurajat să întârzie sau să nu asculte. Amânarea ascultării este foarte rea şi pentru un creştin, în viaţa lui cu Dumnezeu. Copilul trebuie învăţat să asculte imediat, fără întârziere.

            Exemplu:

Copilul are o maşinuţă cu care se joacă pe masă: „Vumm, vumm, vumm…” Părintele zice: „Copile, nu mai fă aşa cu maşina aia.“ Dar copilul ignoră glasul: „Vumm, vumm, vumm…” Îi zice: „Hei, copile, încetează cu maşina.“ Dar micuţul continuă nestingherit: „Vumm, vumm, vumm…” Părintele răcneşte disperat: „Ţi-am zis să încetezi!“ În felul acesta chiar tu îl înveţi pe copil să nu te asculte. Când îi permiţi copilului să nu asculte după prima avertizare şi în loc să aplici corecţia cu nuiaua imediat, tu strigi la copil şi încerci să argumentezi cu el, tu ca părinte nu faci deloc bine. Cei mai mulţi părinţi, din comoditate, nu se ridică din locul lor să aplice corecţia cu nuiaua, binemeritată de copil. Ei cred că strigând la copil şi ameninţându-l cu bătaia vor rezolva ceva. Dar nu aşa vrea Dumnezeu să fie făcută creşterea copilului. În felul acesta, adică strigând şi vorbind în vânt cu copilul neascultător (sau care nu se grăbeşte să asculte de părinte), de fapt îl înveţi pe copil să nu asculte de însuşi Dumnezeu. El va învăţa de acasă, chiar de la tine, să asculte numai dacă tu ai vorbit mult şi ai ameninţat. Şi, pentru că tu eşti ca Dumnezeu pentru copilul tău, el se va obişnui astfel, şi nu va asculta imediat de Domnul. Dar dacă acasă, părintele învaţă pe copil să asculte imediat, când acesta va avea de a face cu Dumnezeu nu va întârzia în ce priveşte ascultarea de El.

Când îi permiţi copilului să te implore, să te roage cu insistenţă, să plângă pentru ca să-i dai ceva ce nu este permis, după ce ai zis „Nu“, tu de fapt îl înveţi să încalce ascultarea, să nu fie ascultător. Dacă copilul învaţă că insistenţa este de folos după ce tu ai zis „Nu“ el va proceda la fel şi cu Dumnezeu când va fi adult şi asta nu este bine deloc în viaţa de pocăit. Noi, ca pocăiţi, trebuie să ştim că dacă Dumnezeu spune „Nu“ într-o anume situaţie, lucru, atunci nu mai trebuie să insistăm aşa cum făceam la părinţii noştri acasă.

Părinţii care doresc (speră) ca copiii să-i asculte pot fi recunoscuţi prin faptul că ei repetă poruncile fără a fi de folos: „Încetează!“, „Dacă nu încetezi vin la tine!“… Copilul e cu maşina pe masă, tu-i spui să înceteze pentru că te deranjează dintr-o discuţie cu un musafir. Copilul se uită la tine, te priveşte ostentativ, şi continuă să facă zgomot cu maşina pe masă. Apoi, când vrea el, se opreşte. Asta arată că de fapt el încetează când vrea el nu când îi spui tu. Dacă permiţi lucrul acesta înseamnă că tu doar doreşti ca copilul tău să te asculte. Lucrurile acestea sunt adevărate şi valabile la toţi copiii. Toţi copiii sunt predispuşi să încalce autoritatea părintelui şi să nu asculte, sau să amâne ascultarea.

            Exemplu:

Mama zice: „Gigel du-te după pâine.“ Gigel zice: „Bine mama, mă duc puţin mai târziu.“, şi astfel mama ocupată cu treabă uită să mai trimită pe Gigel după pâine şi Gigel de asemenea uită, şi nu se mai duce după pâine. Gigel va mai folosi şi altă dată amânarea ascultării pentru a scăpa de responsabilităţile încredinţate lui.

Imediat după ce umblă în picioare, bebeluşul va încerca în fiecare zi, în mod constant, să încalce regulile, să nu asculte. În mod constant, fără să obosească, copilul te va încerca continuu să vadă dacă poate să facă ceea ce vrea el. Trebuie să te hotărăşti, să iei măsuri. E foarte important să învăţăm lucrul acesta. Copiii sunt ca cei care joacă la jocuri de noroc. Cel care joacă la jocuri de noroc pe bani, va juca atât timp cât crede că are o mică speranţă de câştig. Dacă există cea mai mică speranţă ca copilul să facă ceea ce vrea, el nu se va da înapoi de la nici un efort pentru a încerca să vadă dacă părintele permite sau a obosit. Atât timp cât copiii tăi cred sau speră că vor reuşi să facă ce vor ei, vor încerca să facă ce vor ei. De aceea copiii nu trebuie lăsaţi de capul lor. Copiii sunt inteligenţi dar nu au înţelepciune. De cele mai multe ori copiii, prin ceea ce fac, lucrează împotriva intereselor lor. Prima răspundere a părintelui este să înveţe pe copil să asculte.

Copiii, uneori vorbesc în aşa fel părinţilor atunci când vor să facă ceva interzis încât părintele va ceda, va face un compromis de dragul micuţului. Ei vorbesc linguşitor părinţilor pentru a-i dezarma, pentru a face ca autoritatea părintească să fie mai blândă. Copiii se linguşesc mai ales pe lângă mamele lor. Ei zic: „Mama, nu mă iubeşti dacă nu îmi dai lucrul ăsta.“ Mama vrea să facă pe odorul ei fericit, şi copilul, ştiind asta, se foloseşte ca să obţină ceea ce vrea. Câteodată copilul şmecher se preface a fi supărat, nefericit, pentru a face pe mama să se simtă vinovată şi să facă ceea ce vrea el.

De asemenea, e greşit ca părintele să zică copilului ceva anume pentru ca să-l motiveze să facă ceva. Exemplu: „Dacă mănânci tot din farfurie mama îţi dă prăjitura!“ sau „Dacă eşti cuminte îţi cumpăr ceva.“ Copilul învaţă că manipularea sau şantajul este ceva bun, corect şi mai târziu va manipula şi şantaja şi el pe alţii. Aşa învaţă să şantajeze.

De multe ori când copiilor nu le convine ceva spun: „Mama nu mă iubeşte, dacă m-ar iubi mi-ar da ceea ce vreau.“ Copilul va zice orice numai să aibă ce vrea. Va zice că e prea obosit când îi dai să facă ceva. Va zice că mama e rea că nu-i dă încă o bucată de prăjitură, etc. Copilul va veni cu multe argumente dar părintele nu trebuie să dea înapoi, nu trebuie să facă mofturile copilului. Părinţii au responsabilitatea de a creşte copiii pentru Dumnezeu nu pentru a face toate mofturile lor.

Nu trebuie acceptate scuzele copiilor. Trei scuze des întâlnite la copii:

Ø      Am uitat.

Ø      Nu am ştiut.

Ø      N-am auzit când mi-ai zis.

Cum poţi şti că un copil a uitat, nu a ştiut sau nu a auzit când i-ai zis ceva? Nu ai cum. Nu ai cum să verifici dacă scuza copilului este adevărată sau e o minciună. De aceea nu trebuie acceptate aceste scuze. Scopul tău nu este de a fi un părinte perfect, pentru că vei face cu siguranţă greşeli. Scopul părintelui este să crească copilul pentru Dumnezeu. Majoritatea scuzelor copiilor sunt minciuni. Dacă dai crezare acestor scuze/minciuni copilul va învăţa că este bine şi simplu să amăgească pentru ca să scape de răspundere. Nebunia este lipită de inima copilului.

Eclesiast 8:11 – continuăm să vorbim despre disciplinarea copilului.

Dacă nu corectezi cu nuiaua imediat după ce copilul a săvârşit neascultarea, întârzierea va promova, va încuraja neascultarea. Copilul trebuie corectat cu nuiaua atunci când a greşit, nu mai târziu. Dacă amâni corecţia cu nuiaua el va fi încurajat să facă rele. Dacă asculţi scuzele mincinoase ale copiilor tăi vei avea copii mincinoşi şi care fug de răspundere. Dacă permiţi neascultarea prin a nu corecta cu nuiaua imediat, copilul nu-şi va schimba purtarea rea într-una bună.

Iată principiu de disciplină cu copiii mici care încă sunt în perioada de învăţare (educare). Avem un bebeluş care tocmai a învăţat să umble. Bebeluşul tocmai se pregăteşte să facă ceva ce nu are voie. Ce vei face? Îi vei zice bebeluşului „Încetează!“ Copilul nu încetează. Porunca „Încetează!“ odată spusă, nu mai trebuie repetată, pentru că atunci când o faci, copilul va înceta, dar imediat după aceea el îşi va relua activitatea. Va trebui să spui altă poruncă: „Ascultă!“, dacă porunca „Încetează!“ nu este băgată în seamă de copil. Dacă nici la porunca „Ascultă!“ nu se opreşte din activitatea greşită atunci iei un beţişor mic şi-l atingi la fund. Ce va învăţa bebeluşul? Va învăţa să asculte. Va învăţa că dacă nu ascultă urmează durerea şi după aceea se va învăţa să asculte. Veţi vedea la voi acasă. Nebunia este legată de inima copilului.

            Alt exemplu:

Ai foc în sobă şi-i spui copilului care se îndreaptă spre sobă: „Arde!“ Ce face copilul? O va atinge, pentru că nebunia este lipită de inima copilului şi fără disciplină copilul va fi distrus.

Neascultarea de părinţi dacă nu este corectată va duce la neascultare de autorităţi şi de Dumnezeu. Copilul nu se poate disciplina singur.

Când copilul creşte mai mare şi-i dai o poruncă, dacă copilul ezită să facă imediat ceea ce i-ai poruncit, tu nu mai trebuie să-i mai repeţi încă odată ceea ce are de făcut. Tu trebuie să-i spui: „Fii atent, ascultă!“ iar dacă copilul nu-i atent, refuză să te asculte, îi spui „Du-te şi adu nuiaua.“ Copilul va zice: „O, dar ascult, cum să nu, imediat, nu mă bate.“ Ce faci atunci? Nu trebuie să-l ierţi. Va trebui să-i spui să aducă băţul şi, pentru că nu a ascultat la timp, corecţia să fie făcută imediat. Felul acesta de disciplinare trebuie aplicat imediat când începe să priceapă aceste lucruri. Dacă vei începe devreme, încă înainte de a merge la grădiniţă, când termină grădiniţa şi merge la şcoală se vor vedea şi rezultatele bune. Copilul va învăţa să asculte. Copiii care nu sunt învăţaţi să asculte nu au rezultate bune la şcoală. Copilul care nu este învăţat de mic să asculte va aduce multă ruşine părinţilor când va merge la şcoală.

Trebuie să-ţi dezvolţi vocea de autoritate şi aşteaptă de la copilul tău să asculte. Unor părinţi le place să fie diplomatici. Ei se vor adresa copilului care este şcolar: „Măi copile, cred că e timpul să te apuci de temele de casă.“ sau „Copile cred că trebuie să fii mai sârguincios la şcoală.“ sau „Cred că trebuie să-ţi faci patul.“ sau „Nu crezi că trebuie să-ţi faci ordine la cărţi şi caiete?“ Ce va gândi copilul? S-ar putea să nu prindă ceea ce vrei să-i sugerezi tu. Copilul poate fi de acord cu tine, dar dacă e doar o sugestie şi nu e o poruncă atunci el poate spune că nu are chef. Nu da sugestii diplomatice. Nu eşti diplomat, eşti părinte! Porunceşte-i copilului: „Fă-ţi temele!“, „Du gunoiul!“, „Fă-ţi patul!“, „Spală vasele!“ etc. Porunca trebuie să fie clară. Când dai porunca te aştepţi să fii ascultat. După ce-i dai porunca întrebi copilul dacă a înţeles ce are de făcut şi aştepţi să-ţi spună el cu gura lui ce are de făcut.

Vocea ta trebuie să fie autoritate pentru copil. Dacă nu înveţi copilul să asculte de vocea ta ci doar cu bătaia atunci uite ce se poate întâmpla: Să zicem că părinţii se întorc împreună cu copiii de la adunare. Copilul scapă de sub privirea părinţilor şi fuge pe drum printre maşini. Tatăl strigă la copil să vină înapoi ca să nu-l calce vreo maşină, dar copilul se poartă de parcă nu ar auzi vocea tatălui. Concluzia este că băiatul nu ştie să asculte de voce, el ascultă numai de nuia. Astfel copilul poate fi călcat de maşină.

            Un alt exemplu:

Mama duce pe copil la toaletă înainte de începerea serviciului pentru ca să îşi facă nevoile, ca să nu mai deranjeze după aceea. Copilul zice în timpul serviciului: „Mama, mă trece…“ O mamă indulgentă şi neînţeleaptă va întreba copilul: „Nu mai poţi ţine?“ Copilul atunci va zice că nu mai poate ţine, că face pe el, şi astfel serviciul va fi deranjat din cauza unui copil care îşi duce mama de nas. O mamă înţeleaptă îşi va dezvăţa copilul de aceste mofturi lăsând copilul să facă pe el. Cu siguranţă că altă dată nu se va mai întâmpla.

Trebuie să vorbeşti copilului clar, ca el să ştie ce aştepţi de la el. De multe ori când spui copilului „Fii cuminte.“, el nu ştie ce vrei de la el. De aceea e bine să spui copilului în mod clar ce vrei să facă sau ce să nu facă. Când copilul primeşte bătaie, trebuie să ştie pentru ce este disciplinat. Nu-i de ajuns să spui copilului că nu a fost cuminte pentru ca să-l baţi pentru că astfel copilul nu va şti în ce anume să se îndrepte.

Când cineva se plânge de copilul tău că nu este ascultător nu e nevoie să-i ceri multe amănunte. Să zicem că vine învăţătorul şi îţi spune că băiatul tău a tras de păr pe fata din banca din faţă, şi nu a vrut să asculte. Ceea ce ţi-a zis este suficient. Nu mai este nevoie să întrebi învăţătorul a cui e fata, sau dacă fata a fost cuminte şi nu cumva l-a provocat pe băiat, sau că poate s-a înşelat şi altcineva a tras fata de păr, etc. Ce vei face după ceea ce ţi-a spus învăţătorul? Vei întreba copilul dacă e adevărat? Ar fi mare prostie să faci una ca asta. Niciodată nu luaţi cuvântul copilului mai presus decât cuvântul celui care este în autoritate (învăţător, profesor, etc.) Dacă învăţătorul spune că elevul n-a fost cuminte la şcoală iar copilul spune că a fost cuminte, pe cine crezi? Dacă crezi copilul, îl vei distruge. Unii părinţi spun: „Copilul meu a fost înţeles greşit.“ Dacă nu ai încredere în adultul care este peste copilul tău (profesor, învăţător) ia-ţi copilul de la şcoală. Tu nu trebuie să dai crezare minciunilor şi dezvinovăţirilor copilului tău. Dacă vei crede ce spune copilul şi nu ce spune profesorul, vecinul, etc., vei învăţa copilul că poate scăpa de disciplină minţind.

Uite ce mai vor să facă copiii. Vor merge la tata şi vor cere să meargă afară la joacă. Tata zice: „Nu.“ Atunci ei merg la mama şi o roagă pe ea să-i lase afară. Mama nu ştie că tata le-a spus să nu meargă afară şi îi lasă. În acest fel se poate isca un conflict între mama şi tata. Copilul va încerca să se folosească de un părinte împotriva celuilalt ca să profite.

Dacă copilul vine şi cere ceva de la mama, după ce a cerut şi de la tata şi i-a fost refuzat, tu ca mamă ce vei face? Trebuie să înveţi pe copil să asculte de tata. Copilul merită o bătaie bună când încearcă să-şi pună părinţii în conflict. Mama şi tata trebuie să fie împreună, să fie uniţi nu dezbinaţi. În casa în care tata şi mama nu sunt una ci sunt dezbinaţi copilul îşi face de cap.

Fiecare copil trebuie să aibă propriile lui responsabilităţi personale în funcţie de vârstă şi de puteri. Adică copilul trebuie să ştie că are responsabilitatea de a se spăla pe dinţi, pe mâini, trebuie să facă curat în camera lui, să aranjeze hainele lui etc. Copilul trebuie să aibă ceva de făcut, de care să fie răspunzător. Nu lăsa-ţi copilul niciodată la joacă dacă nu şi-a făcut treaba. Ordinea trebuie să fie aceasta:

            1. responsabilităţi,

            2. privilegii (joaca, plimbare etc.)

Responsabilităţile formează caracterul copilului. Dacă copilul nu-şi duce la îndeplinire responsabilităţile, trebuie să piardă privilegiile. Copilul trebuie învăţat că neîndeplinirea responsabilităţilor costă. Copiii vor afişa feţe posomorâte, nemulţumite, bosumflate când îşi pierd privilegiile dar şi pentru asta este rezolvare. Trebuie să ştim că o faţă nemulţumită, răzvrătită vine dintr-o inimă nemulţumită, răzvrătită. În acest caz, copilul nu acceptă faptul că i se iau privilegiile, chiar dacă ştie că nu şi-a făcut treaba. Copilul trebuie descurajat de a arăta o înfăţişare bosumflată prin a-l corecta cu nuiaua.

Înapoi la Index Familia