Piedici în calea formării unui caracter bun în copii

(după un material de Allen Jones)

Pr.15:20,21 – comentează despre caracter din aceste două versete.

Caracterul unui om este ansamblul însuşirilor esenţiale, psihice şi morale care se manifestă în comportamentul său (fapte şi atitudini) faţă de sine şi de cei din jur. Să fii cinstit, sincer, să lucrezi din greu, cu seriozitate, să fii smerit, să iubeşti pe ceilalţi, să fii altruist toate acestea ţin de caracter. Omul cu cel mai bun caracter a fost Isus Hristos. Acestea sunt lucruri care orice părinte le doreşte în copilul său. Orice părinte doreşte un copil ascultător, care să‑i aducă cinste lui şi lui Dumnezeu.

Piedica 1: lumea şi lucrurile ei (starea materială, cultura, gândirea lumească)

Cei mai mulţi dintre noi avem o stare materială mai bună decât am avut în copilărie. La cei mai mulţi probabil, părinţii noştri nu au putut să ne ofere nouă ceea ce noi suntem în stare să oferim copiilor noştri. Când ajungi părinte şi ai o stare materială bunişoară, dacă în copilăria şi în tinereţea ta viaţa ţi‑a fost grea iar acum eşti mai bine, (viaţa nu‑i aşa de grea ca atunci), acum când ai copii nu trebuie să spui în inima ta: „pentru că mie mi‑a fost greu şi frig, şi foame, şi am umblat dezbrăcat, eu nu am avut atâtea condiţii bune de trai când am fost copil, trebuie să‑l fac pe copilul meu să simtă ceea ce am simţit şi eu, adică să‑l fac să aibă o viaţă grea cum a fost a mea“. În plus, îi reproşezi tot timpul că o duce mai bine ca tine: „Eu mă jucam cu cioburi!”, „Eu nu am mâncat pâine albă şi nu am avut pantofi până la 20 de ani!”, etc., etc. Tu zici că îţi căleşti copilul oferindu‑i o viaţă grea, dar aceasta este o extremă – de fapt eşti rău, egoist, fără dragoste. Pe de altă parte, nu trebuie să cădem nici în cealaltă extremă. Poate că părintele va zice: „nu vreau ca şi copilul meu s‑o ducă aşa de greu cum am dus‑o eu; vreau să‑i fac o viaţă mai uşoară decât am avut‑o eu. Voi avea grijă ca odorul meu să nu treacă prin câte am trecut eu, adică suferinţă, foame, frig, etc.“. Întotdeauna când gândim aşa vom strâmba balanţa, o vom dezechilibra. Înclinăm prea mult spre a fi prea buni cu copiii noştri, le dăm prea multe, suntem prea îngăduitori, înţelegeţi? Asta este tot lipsă de dragoste! De exemplu, tu zici: „eu nu am avut nici măcar o bicicletă, de aceea o să‑i cumpăr fiului meu o maşină“, sau alte lucruri de felul acesta.

Noi vrem să avem copii de caracter, morali, cinstiţi, muncitori, să‑L cunoască şi să‑I slujească lui Dumnezeu. Cum se nasc aceste lucruri în copil? Aceste lucruri trebuie începute din pruncie şi dezvoltate. Cum să construieşti un caracter în copil? Caracterul este virtute morală. Copilul cu caracter este bine crescut.

Cultura de azi poate de asemenea să afecteze caracterul unui copil. Ea dă naştere la o atitudine care cere ca orice copil să se distreze, la o atitudine care îi face pe oameni să gândească că scopul vieţii este să aibă plăceri din abundenţă. Cultura vrea să zică că dacă copilul tău nu are destule lucruri să se joace şi destule ocazii pe placul său, înseamnă că tu nu eşti părinte bun. De aceea părinţii devin prea indulgenţi cu copiii lor în privinţa acestor lucruri. Ei vor să creeze pentru copil un mediu ideal.

Hai să gândim care este mediul ideal pentru un om? A existat vreodată o lume perfectă? Da. Edenul înainte de cădere a fost o lume perfectă. Ce i‑a dat Dumnezeu lui Adam?

(1) Întâi, i‑a dat harul de a putea comunica, de a avea părtăşie cu El. Prin aceasta Adam putea afla de la Dumnezeu ce are de făcut. Astăzi avem relaţia cu Dumnezeu prin mijloacele harului.

(2) Apoi i‑a dat de lucru, grădina. Toţi deci trebuie să avem ceva de lucru, o meserie, un serviciu, o lucrare.

(3) (Abia) apoi i‑a dat (o singură) nevastă, o familie.

În Eden nu existau mingi, maşinuţe, televizoare, jocuri pe calculator, fotbal. Nu spun că fotbalul este rău, dar sunt părinţi care socotesc că copiii lor au nevoie de… fotbal, de muzică, de TV, de PC, etc., au nevoie de distracţie. Lumea de azi vrea să ne înveţe că copiii noştri trebuie să se distreze şi dacă copilul nu se distrează înseamnă că tu eşti un părinte rău. Nu este aşa. Copilul tău are nevoie de un cămin (3), are nevoie de responsabilităţi în casă potrivite cu puterile lui (2), are nevoie să ştie să meargă la biserică, să‑L cunoască pe Dumnezeu, să I se închine Lui (1). Copilul tău nu are nevoie de tot ce oferă lumea pentru aşa zisa educaţie şi distracţie. Se crede că dacă un lucru nu este distractiv pentru copil, acel lucru nu are rost să‑l impui copilului. De exemplu dacă tabla înmulţirii nu‑i place copilului, nu‑i distractivă pentru el nu are rost ca copilul să înveţe şi să ştie tabla înmulţirii. Asta este total greşit.

Distracţia şi caracterul nu merg împreună decât dacă sunt echilibrate. Lumea îţi va învăţa copiii că lucrurile sunt importante, că materialismul contează, că viaţa poate fi definită prin ceea ce ai (bunăstarea materială), că viaţa ta poate fi îmbogăţită prin lucruri, poate fi făcută mai bună prin ceea ce ai (casă, maşină, cont în bancă, etc.). Asta se cheamă materialism. Trăim într‑o lume materialistă, cu oameni foarte materialişti. Lumea învaţă pe copii şi pe oamenii vârstnici că dacă ai ceva lucruri materiale eşti bun. Asta nu zideşte caracterul unui copil. Ideea că trebuie să mă distrez, că trebuie să fiu distrat, distruge caracterul. Ideea că trebuie să am lucruri, că ele mă vor face ceea ce ar trebui să fiu, că viaţa mea poate fi definită prin lucrurile pe care le posed, distruge caracterul. – Lu.12:15

Un alt obstacol în zidirea caracterului este ideea că „dacă merge înseamnă că este bun”, sau „dacă toţi fac aşa, fac şi eu”, sau „scopul scuză mijloacele”. Lumea este stricată şi este împotriva zidirii caracterului în copii. Copiii sunt scuzaţi de la a‑şi asuma responsabilităţi datorită unei culturi stricate: „este prea micuţ!”, „nu poate!”, „nu ştie!”, „nu pricepe încă!”, „cartea e grea!”, etc.. Când îi fereşti pe copii de responsabilităţi personale, tu îi faci iresponsabili şi pentru acţiunile lor rele. Copilul învaţă de mic să mintă, să fure, să trişeze ca să‑i fie uşor („calea rezistenţei minime”). Elevul care copiază la teză pentru o notă mare, mai târziu nu‑şi va face probleme să fure bani sau alte bunuri. Dacă azi furi un ou, mâine furi un bou… În asemenea situaţii când cultura este stricată cum putem să ne ferim copiii de influenţa ei?

Conform cu 2Cor.6:17, trebuie să ne despărţim de această lume. Asta nu înseamnă că trebuie să plecăm undeva departe, izolaţi de societate. Suntem în lume, dar nu trebuie să fim ai lumii. Câtă vreme barca pluteşte pe apă şi nu intră apă în ea este bine. Dar atunci când apa intră în barcă, este problemă. Noi suntem barca şi suntem în lume, adică pe apă. Atâta timp cât nu intră lumea în noi e bine. Trebuie să ţinem lumea afară din noi. Noi putem ţine lumea afară din noi prin Biblie şi literatură creştină, etc. (mijloacele harului). Televizorul trebuie aruncat afară din casă, nu vă uitaţi la filme (este greşit a învăţa viaţa din ele), trebuie să ne despărţim de acestea. Trebuie să mă despart, eu şi copiii mei, de lume. După ce m‑am despărţit de lume, eu şi copiii mei, vreau să mă asigur că voi rămâne aşa. Noi nu trebuie să avem o atitudine pesimistă şi posomorâtă pentru faptul că trebuie să ne despărţim de lume. Noi nu trebuie să spunem ceva de felul acesta: „Noi nu avem voie să facem nimic, nouă nu ne place nimic, noi n‑avem nimic, noi suntem despărţiţi de lume…“ pe un ton de jale şi auto-compătimire. E ceva minunat să fi despărţit de lume şi de aceea acest lucru este o pricină de bucurie, nu de supărare. Copiii pot fi fericiţi şi bucuroşi şi fără lume. Copiii pot să aibă pace şi bucurie fără lume. Nu avem nevoie de lume, nici de lucrurile din lume. Avem nevoie doar de Dumnezeu. Dumnezeu împlineşte, satisface tot ceea ce avem nevoie în viaţa aceasta. Nouă ne trebuie Hristos. Amin! Noe, împreună cu familia, a fost închis în corabie şi nu este scris că s‑a plâns de aceasta.

Atenţie voi soţi şi soţii care căutaţi mai mult distracţia, banul sau lucrurile lumii ca „să fiţi mai fericiţi” şi neglijaţi ce‑i mai de preţ: relaţia cu Domnul şi cu aproapele! Veţi avea parte de depărtare, de respingere şi nefericire chiar în mijlocul belşugului material!

Piedica 2: părinţi fără caracter

Un alt lucru care împiedică zidirea caracterului în copii este lipsa de caracter a părinţilor. Există părinţi care nu au caracter. Nu sunt oameni de încredere, cinstiţi nici chiar cu ei înşişi. Biblia ne arată cum Dumnezeu îi încearcă omului caracterul. Sunt locuri în Biblie unde Dumnezeu spune: „am făcut asta numai ca să vă încerc“. În cartea Iosua ne este arătat faptul că au mai rămas duşmani în ţara Canaan, împreună cu poporul Israel, pentru ca să fie încercaţi de ei. Dumnezeu i‑a lăsat acolo ca să fie o încercare continuă pentru Israel. La fel este în Ex.16:4. Mana era o încercare pentru caracterul oamenilor. Poporului i s‑a dat o anume măsură de mană, cu scopul de a‑l pune la încercare. El trebuia s‑o culeagă dimineaţa. (Cel mai bun timp, când te poţi închina Domnului este dimineaţa.) Poporul Israel trebuia să culeagă în fiecare dimineaţă mana. Vinerea, trebuia să ia de două ori mai mult pentru că sâmbăta nu era mană. Totuşi au fost unii din popor care nu au făcut aşa. Unii au luat mana de luni pentru marţi şi s‑a stricat. Alţii căutau mana sâmbăta şi nu găseau. Dumnezeu le‑a arătat că ne-făcând aceste lucruri mici nu puteau să facă lucruri mari.

Erau patru reguli simple:

1. să iei în fiecare zi mană;

2. să nu păstrezi mană pentru a doua zi;

3. s‑o iei dimineaţa;

4. vinerea să iei de două ori mai mult.

Ar fi fost posibil să se respecte aceste reguli, era simplu. Asta punea la încercare caracterul lor.

Un om care trebuie să fie omul lui Dumnezeu şi o femeie care trebuie să urmeze pe un om al lui Dumnezeu, amândoi trebuie să aibă caracter. Dacă ei nu au caracterul să citească din Biblie în fiecare zi, îndeajuns caracter să‑şi crească copiii, copiii vor suferi, la rândul lor, de lipsă de caracter. (Consecvenţa, stăruirea în Biblie este încă o trăsătură de caracter.)

Iată un principiu cheie: Viaţa care o trăieşti este viaţa care o dai ca învăţătură. Creşterea copiilor nu este ceva ce faci ci este ceva ce trăieşti. Copiii copiază ce văd în părinţi, nu se comportă după cum le spun părinţii. Dacă tu ca părinte îţi dai seama că nu ai un bun caracter, ce poţi face? Să dobândeşti un caracter evlavios. Acesta se dobândeşte prin supunere lui Hristos. Conform cu Fil.2:5–8, dacă avem gândul şi atitudinea lui Hristos vom avea tot caracterul de care avem nevoie. Domnul Isus este exemplul nostru.

Piedica 3: răsfăţarea

Un alt lucru care împiedică zidirea caracterului în copil este răsfăţul (alintarea). A răsfăţa înseamnă a înconjura pe cineva cu o tandreţe exagerată, a‑i satisface capriciile cuiva. Un copil răsfăţat este unul căruia i se satisfac toate plăcerile, poftele, capriciile. El va deveni un mofturos, obraznic, capricios, nepoliticos; un răzgâiat nemulţumit şi egoist. Nu trebuie să faci viaţa copilului tău prea uşoară. Copilul trebuie să înveţe de mic că: „nu doar ceea ce îmi face plăcere trebuie făcut, ci şi ceea ce nu‑mi face plăcere trebuie să fac”.

De exemplu, unui copil nu‑i place să spele vasele. Un părinte care îşi răsfaţă copilul va zice: „dragul de el cum să spele vasele dacă nu‑i face plăcere“. Dar un părinte corect va pune pe copil să spele vasele în ciuda faptului că nu‑i place. Copilul trebuie să înveţe că unele lucruri se fac pentru că trebuie făcute chiar dacă nu e nici o plăcere în a le face. Când părintele dă ceva de lucru copilului, nu trebuie neapărat ca acel lucru să‑l atragă şi să distreze pe copil („Strânge jucăriile!” „Dă grăunţe la găini!”). Copilul trebuie să înveţe că şi ceea ce nu i‑ar face plăcere să lucreze trebuie făcut.

Alintarea e atunci când dai copilului tău multe privilegii şi nu‑i dai nici o responsabilitate. Copilul se răsfaţă când mama face toate lucrurile pentru copil, îl îmbracă, îi găteşte după poftele lui, îi preia toate responsabilităţile, îi face totul pe placul copilaşului. Fetele sunt răsfăţate când le sunt spălate toate hainele, nu spală vasele decât mama, nu gătesc nimic, ele nu ştiu şi nu fac nimic, ci mama face tot. În felul acesta copiii sunt învăţaţi că părinţii sunt cu ei ca să le fie slugi. Răsfăţul e mai des întâlnit la copiii de oraş pentru că la oraş responsabilităţile care pot fi date unui copil sunt mai puţine decât responsabilităţile care pot fi date la un copil de la sat. La oraş nu ai grădină, nu ai animale de hrănit, etc. Răsfăţul este atunci când părintele încearcă să ferească pe copilul său de greutăţi, de responsabilităţi. Dacă tu încerci să rezolvi toate problemele copilului atunci o să faci din el un „neputincios” şi tu o să fi acela care o să rezolve toate problemele lui, tu o să te îngrijeşti de toate nevoile vieţii sale şi mai târziu. Curajul să înfrunţi viaţa aşa cum este ea, adică grea, face parte din caracterul unui om. Când a văzut David pe Goliat a zis: „Ce caută ăsta aici să blesteme, am să‑l omor“. David avea curaj. Tatăl său i‑a dat responsabilitate să se îngrijească de oi şi astfel David a acumulat curaj. Acolo, la oi, David a învăţat să se bată cu leii şi cu urşii. Când l‑a văzut pe uriaş, nu s‑a temut să‑l înfrunte.

Dacă tu te vei duce la vecini sau la şcoală să te cerţi cu cei care ţi‑au supărat copilul, nu va fi bine, copilul va deveni un laş, va fi lipsit de caracter.

Piedica 4: lipsa strategiei părinţilor şi a unei disciplinări biblice

Un alt lucru care împiedică zidirea caracterului în copil este faptul că reacţionăm, nu zidim. Reacţionăm la ceea ce face copilul, fără să avem dinainte un plan cu privire la ceea ce avem noi de făcut. Mulţi părinţi îşi bat copiii doar atunci când copiii îi enervează sau au făcut o boacănă în public şi astfel, ei, părinţii, au fost făcuţi de ruşine. Sunt părinţi care nu se ocupă de copiii lor, nu‑i învaţă să asculte şi îi bat doar pentru că trebuie să se răzbune pe cineva pentru nereuşitele lor. Trebuie să zideşti caracter în copilul tău, nu doar să‑l baţi pentru că nu te‑a satisfăcut ceea ce face el. Evr.12:11 arată că disciplina biblică este constructivă, ea face să apară neprihănirea în viaţa celui care are parte de ea. Este nevoie de credinţă pentru a disciplina un copil. Necazul e că sunt părinţi neglijenţi, indiferenţi câtă vreme nu sunt deranjaţi sau necăjiţi de copiii lor. Câtă vreme copiii lor nu îi fac de ruşine, aceşti părinţi iresponsabili nu disciplinează copilul. Dacă părintele reacţionează doar la comportamentul negativ al copilului, îmi permit să spun că într‑o astfel de casă, copilul conduce. Când copilul este cel care conduce casa, nu este ordine şi nu se produce caracter în copil.

Educarea copilului trebuie să fie un mod de viaţă al nostru, ceva ce facem cu bună ştiinţă, ca nişte fiinţe raţionale şi nu accese de furie, autoritate, capricii sau indiferenţe ale noastre – Pr.20:7.

Uneori părinţii nu înţeleg legătura dintre disciplină şi caracter. Este important de ştiut că disciplina formează caracterul. Fără disciplină, cuvintele creştine vor distruge copilul. Mulţi zic: „Eu îmi educ copilul cu „vorba bună”, alţii au alte metode „mai umane”.

Fiii lui Eli (1Sam.2:12) erau oameni răi, nu cunoşteau pe Domnul. Ei erau fii de predicator şi au fost crescuţi „la biserică” dar erau nemântuiţi, erau imorali (v.22), erau lacomi (v.15,16). Unde era problema? 1Sam.2:29 – Eli îşi cinsteşte copiii mai mult decât pe Dumnezeu. Eli nu şi‑a disciplinat copiii şi a fost indulgent cu ei – v.23 (doar „vorbă bună”). Copiii erau lipsiţi de caracter. Disciplina formează caracterul.

David a avut trei fii „fără caracter”: pe Amnon, Absalom şi Adonia. Ei nu au fost disciplinaţi. De ce? 1Împ.1:6 – Tatăl său nu ia mustrat niciodată în viaţa lui, zicând „pentru ce faci aşa?“. David nu şi‑a disciplinat fiii. Disciplina produce caracter.

Disciplina nu înseamnă doar bătaie cu nuiaua. Disciplina are două părţi: Prima parte constă în: învăţătură, îndemnuri, sfaturi, părtăşie, devoţiune împreună cu familia. Începi prin a învăţa pe copil ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, cum să facă, etc., îl îndemni, îţi faci timp pentru discuţii cu el, îl înveţi să se roage, să cânte, te închini împreună cu el şi familia lui Dumnezeu. Copilul trebuie învăţat cum să‑L cunoască, cum să‑L iubească pe Dumnezeu, trebuie antrenat în a se bucura de Dumnezeu şi în a‑L sluji pe Dumnezeu. Partea a doua a disciplinei este mai puţin plăcută şi constă în a spune „Nu“ copilului şi dacă nu ascultă urmează îndreptarea cu nuiaua. Balanţa disciplinei nu trebuie să fie dezechilibrată. Ea nu trebuie să fie înclinată prea mult nici spre partea mai plăcută adică învăţăturile, sfaturile dar nici spre partea mai puţin plăcută adică îndreptarea. Dacă crezi că nu poţi să ţii în echilibru învăţătura şi îndreptarea, adică ori dai numai învăţătură şi nu‑l îndrepţi cu nuiaua, ori nu‑i dai nici o învăţătură şi doar îl baţi când nu‑ţi place comportamentul lui, atunci nu face copii.

Principiul este următorul: unde nu este disciplină (învăţătură şi corecţie cu nuiaua) nu este caracter. Copilul care nu este disciplinat de părinţii lui nu va putea să se disciplineze pe sine însuşi, şi va ajunge ca şi copiii lui David şi ai lui Eli. David şi Eli au fost indulgenţi cu copiii lor. Copiii lui David aveau toate condiţiile materiale, aveau educaţie biblică, biserică bună şi părinţi iubitori. A avea toate acestea nu e suficient. Singurul lucru nefăcut de David a fost că nu a folosit nuiaua şi nu a mustrat niciodată. Rezultatul a fost grav, copiii au fost distruşi.

2002.02.10 – Lunca Ilvei
Înapoi la Index predici