Mai mult decât un simplu tâmplar (((download)))
de Josh McDowell

Cuprins:

Prefaţă
1. Ce-L face pe Isus atât de diferit?
2. Domn, înşelător sau lunatic?
3. Ce părere are ştiinţa?
4. Sunt documentele biblice vrednice de încredere?
5. Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună?
6. La ce ne-ar folosi un Mesia mort?
7. Ai auzit ce s-a petrecut cu Saul?
8. Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?
9. Aş vrea să-L cunosc pe adevăratul Mesia
10. Nu mai există nici o altă cale?
11. El a schimbat viaţa mea

Prefaţă

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Cu aproape 2000 de ani în urmă, Isus Şi-a făcut intrarea în rasa umană, într-o mică aşezare evreiască. El a fost membrul unei familii sărace dintr-un grup minoritar, trăind în una din cele mai mici ţari ale lumii. El a trăit aproximativ treizeci şi trei de ani, dintre care numai ultimii trei au cuprins activitatea Sa publică.

Totuşi, oamenii de pretutindeni îşi aduc aminte de El. Data ziarului nostru de dimineaţă sau anul de publicaţie al unui manual universitar aduc mărturie cu privire la faptul că Isus a trăit una din cele mai semnificative vieţi din câte au fost trăite vreodată.

Remarcabilul istoric H. G. Wells a fost întrebat odată: "Cine a lăsat cea mai permanentă impresie asupra istoriei?" El a replicat că, dacă este să judecăm măreţia unei persoane pe bază de standarde istorice, "Isus se situează pe primul loc".

Istoricul Kenneth Scott Latourette spunea: "Odată cu trecerea secolelor, se adună tot mai multe dovezi cu privire la faptul că, măsurat după efectele pe care le-a produs în istorie, Isus a trăit viaţa cea mai influentă din câte s-au trăit vreodată pe această planetă. Şi această influenţă pare a fi în continuă creştere".

Ernest Renan făcea următoarea observaţie: "Isus a fost cel mai măreţ geniu religios care a trăit vreodată. Frumuseţea Lui este eternă şi domnia Lui nu va avea sfârşit. Isus este unic în toate privinţele şi nimic nu poate fi asemănat cu El. Întreaga istorie este de neconceput fără Cristos".

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

CAPITOLUL 1
Ce-L face pe Isus atât de diferit?

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Cu câtva vreme în urmă, vorbeam în faţa unui grup de studenţi în Los Angeles şi am adresat întrebarea: „Cine este, după părerea voastră, Isus Cristos?” Răspunsul lor a fost că El ar fi un mare lider religios. Sunt de acord, Isus Cristos a fost un mare conducător religios. Eu cred însă că El a fost mult mai mult decât atât.

De-a lungul veacurilor, oamenii s-au deosebit prin răspunsul pe care l-au dat la întrebarea: „Cine este Isus?” De ce atât de multe discuţii asupra acestei persoane? Cum se face că numele Lui, mai mult decât cel al oricărui alt lider religios, produce tulburare? Cum se face oare că atunci când vorbeşti despre Dumnezeu oamenii nu par a fi ofensaţi, dar de îndată ce pomeneşti numele lui Isus, de cele mai multe ori, ei încearcă să schimbe subiectul, sau devin defensivi?

Am început să-i vorbesc despre Isus unui şofer de taxi din Londra, şi reacţia lui a fost: „Nu-mi place să vorbesc despre religie, şi mai ales despre acest Isus.”

Prin ce se deosebeşte Isus de ceilalţi lideri religioşi? Cum se face că numele lui Buda, Mahomed sau Confucius nu-i tulbură pe oameni? Motivul este că nici unul dintre aceştia nu a pretins a fi Dumnezeu, în afară de Isus. Acesta este faptul care-L face pe E! atât de diferit de toţi ceilalţi. Oamenii care L-au cunoscut pe Isus şi-au putut da seama de îndată că El făcea cu privire la Sine afirmaţii cu totul uimitoare. Era cât se poate de clar că aceste pretenţii îl identificau ca fiind mai mult decât un profet sau un simplu învăţător. El a pretins în mod deschis a fi Dumnezeu. El a pretins a fi singura cale spre o relaţie cu Dumnezeu, singura sursă de iertare a păcatelor şi singurul mijloc de mântuire. Pentru mulţi oameni, aceste afirmaţii par a fi exclusive, prea înguste ca să le poată accepta. Totuşi, ceea ce contează este nu ceea ce vrem noi să gândim sau să credem, ci mai degrabă, cine a pretins Isus a fi?

Ce ne spun documentele Noului Testament în această privinţă? Auzim adesea expresia „divinitatea lui Isus Cristos”. Aceasta înseamnă că Isus Cristos este Dumnezeu.

A. H. Strong, în cartea Systematic Theology (Teologie sistematică) îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind „spiritul infinit şi perfect, în care toate lucrurile îşi au originea, suportul şi sfârşitul”. Această definiţie a lui Dumnezeu este acceptată de toţi teiştii, inclusiv musulmanii şi evreii. Teismul învăţă că Dumnezeu este un Dumnezeu personal şi că universul a fost conceput şi creat de către El. Dumnezeu susţine şi guvernează universul în prezent. Teismul creştin adaugă la definiţia de mai sus: „...şi care s-a întrupat în Isus din Nazaret”.

Isus Cristos este de fapt în acelaşi timp un nume şi un titlu. Numele „Isus” derivă de la forma greacă a numelui Jeshua sau Joshua, însemnând „Iehova-Mântuitorul” sau „Domnul ne mântuieşte”. Titlul de „Cristos” este derivat de la cuvântul grecesc pentru Mesia (sau evreiescul Mashiach - Daniel 9:26) şi înseamnă: „Unsul”. Două funcţii, aceea de împărat şi aceea de preot, sunt implicate în folosirea titlului de „Cristos”. Acest titlu declară că Isus este preotul promis şi împăratul profeţiilor Vechiului Testament. Această afirmaţie joacă un rol crucial în dobândirea unei înţelegeri corecte cu privire la Isus Cristos şi la creştinism.

Noul Testament ni-L prezintă în mod clar pe Cristos ca fiind Dumnezeu. Numele atribuite Lui în Noul Testament sunt de aşa natură, încât ele i-ar putea fi atribuite numai lui Dumnezeu. De exemplu, Isus este numit Dumnezeu în următoarele expresii: „Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos.” (Tit 2:13; compară cu Ioan 1:1, Evrei 1:8, Romani 9:5, 1 Ioan 5:20-21) Scriptura Îi atribuie lui Isus caracteristici pe care nu le poate avea decât Dumnezeu. Isus ne este prezentat ca existând prin Sine Însuşi (Ioan 1:4, 14:6); omniprezent (Matei 28:20, 18:20); atotştiutor (Ioan 4:16, 6:64, Matei 17:22-27); omnipotent (Apocalipsa 1:8, Luca 4:39-55, 7:14-15, Matei 8:26-27); deţinând viaţa în Sine (1 Ioan 5:11,12,20, Ioan 1:4).

Isus a primit slava şi închinarea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Într-o confruntare cu Satana, Isus a zis: <<Este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”>> (Matei 4:10) Şi totuşi, Isus a primit închinare ca Dumnezeu (Matei 14:33, 28:9), ba uneori chiar a pretins acest lucru (Ioan 5:23, compară cu Evrei 1:6, Apocalipsa 5:8-14).

Cei mai mulţi din urmaşii lui Isus au fost evrei devotaţi, care credeau în singurul Dumnezeu adevărat. Ei erau monoteişti până în măduva oaselor; şi totuşi, ei au recunoscut în Cristos pe Dumnezeul întrupat. Datorită educaţiei sale rabinice extensive, Pavel ar fi fost cel mai puţin înclinat să-I atribuie lui Isus calităţi divine şi să se închine acestui tâmplar din Nazaret, numindu-L Domn. Şi totuşi, aceasta este tocmai ceea ce el a făcut. El a recunoscut pe Mielul lui Dumnezeu (Isus) ca Dumnezeu, atunci când a spus: „Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” (Faptele Apostolilor 20:28)

Petru a mărturisit, după ce Cristos i-a pus întrebarea cu privire la identitatea Sa: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16:16). Isus nu a răspuns declaraţiei lui Petru încercând să-i corecteze concluzia, ci recunoscând validitatea şi sursa acesteia: "Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei 16:17).

Marta i-a zis lui Isus: „Cred că Tu eşti Cristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 11:27)

Apoi îl avem pe Natanael, care socotea că nimic bun nu poate ieşi din Nazaret. El a recunoscut că Isus era „Fiul lui Dumnezeu... Împăratul lui Israel” (Ioan 1:49).

În timp ce Ştefan era ucis cu pietre, el <<se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”>> (Faptele Apostolilor 7:59). Scriitorul epistolei către Evrei îl numeşte pe Cristos Dumnezeu, atunci când scrie: <<Pe când Fiului i-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci”>> (Evrei 1:8). Ioan Botezătorul a anunţat venirea lui Isus, spunând că <<Duhul Sfânt s-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit: în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea!”>> (Luca 3:22)

Apoi mai avem, desigur, mărturisirea lui Toma, aşa-numit necredinciosul. El reprezintă foarte bine poziţia multor studenţi din zilele noastre. El a declarat: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Eu îl înţeleg pe Toma cât se poate de bine. El şi-a zis: „Ei bine, nu în fiecare zi învie cineva din morţi şi nu ţi-e dat prea adesea să întâlneşti pe cineva care pretinde a fi Dumnezeul întrupat. Eu am nevoie de dovezi.” Opt zile mai târziu, după ce Toma îşi verbalizase îndoielile cu privire la Isus în faţa celorlalţi ucenici, <<pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi, El i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma l-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” „Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.”>> (Ioan 20:26-29). Isus a acceptat declaraţia lui Toma cu privire la Sine, ca fiind Dumnezeu. El îl mustră pe Toma pentru necredinţa lui, dar nu pentru închinarea pe care i-o aduce.

La acest punct, cineva ar putea obiecta că toate acestea sunt referinţele altora cu privire la Cristos, şi nu declaraţiile Lui Însuşi. Acuzaţia care se aduce adesea în sălile de curs este că oamenii din timpul Lui L-au înţeles pe Isus în mod greşit, la fel ca şi noi, creştinii de astăzi. Cu alte cuvinte, Isus nu a pretins de fapt a fi Dumnezeu.

Ei bine, eu cred că a făcut-o, şi mai cred că divinitatea Lui reiese în mod evident de pe paginile Noului Testament. Referinţele sunt nenumărate, şi înţelesul lor este cât se poate de clar. Un om de afaceri, care a cercetat Scripturile pentru a verifica dacă Isus a pretins sau nu a fi Dumnezeu, a declarat: „Oricine poate citi Noul Testament fără a vedea că Isus a pretins a fi Dumnezeu, trebuie să fie la fel de orb ca şi un om care, aflându-se în mijlocul naturii într-o zi senină, ar pretinde că nu vede soarele.”

În Evanghelia lui Ioan găsim o confruntare între Isus şi nişte iudei. Aceasta a fost stârnită de faptul că Isus vindecase pe un slăbănog în ziua de sabat, spunându-i să-şi ridice aşternutul şi să umble. „Din pricina aceasta, iudeii au început să-L urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua sabatului. Dar Isus le-a răspuns: 'Tatăl meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea lucrez'. Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu" (Ioan 5:16-18).

Cineva ar putea spune: <<Ei uite, Josh, şi eu pot spune: „Tatăl meu lucrează până acum şi eu de asemenea lucrez.” Şi ce-i cu asta? Această afirmaţie nu dovedeşte nimic.>> Atunci când studiem un document, trebuie să luăm în consideraţie limbajul, cultura şi în mod deosebit persoana sau persoanele în cauză. În acest caz, avem de-a face cu cultura ebraică, iar persoanele în cauză sunt lideri religioşi evrei. Haideţi să vedem cum au înţeles aceşti evrei remarca lui Isus, cu 2000 de ani în urmă, în propria lor cultură. „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18) Cum se explică reacţia lor atât de dramatică?

Cauza este aceea că Isus a spus: „Tatăl Meu”, şi nu „Tatăl nostru”, şi a mai adăugat: „...lucrează până acum”. Folosirea de către Isus a acestor două expresii îl făcea egal cu Dumnezeu, fiind implicat într-o activitate asemănătoare cu a lui Dumnezeu. Evreii nu se adresau lui Dumnezeu cu expresia „Tatăl meu”, sau, dacă o făceau, ei adăugau „care eşti în ceruri”.

Totuşi, Isus n-a făcut aşa. El a făcut o afirmaţie pe care evreii n-au putut s-o înţeleagă greşit, atunci când L-a numit pe Dumnezeu „Tatăl Meu”. Isus a mai spus că în timp ce Dumnezeu lucrează, El, Fiul, lucrează de asemenea. Din nou, evreii au înţeles implicaţia, şi anume că El pretindea a fi Fiul lui Dumnezeu. Ca rezultat al acestor afirmaţii, ura evreilor a sporit şi mai mult. Dacă la început ei căutau doar să-L persecute, acum s-a trezit în ei dorinţa de a-L ucide.

Isus nu numai că a pretins a fi egal cu Dumnezeu ca Tatăl Său, dar a susţinut de asemenea a fi una cu Tatăl. În timpul Sărbătorii Înnoirii, în Ierusalim, nişte conducători religioşi evrei L-au abordat pe Isus, chestionându-L cu privire la pretenţia Sa de a fi Cristosul. Isus Şi-a încheiat replica, spunându-le: „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30) Atunci, iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă. Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune, care vin de la Tatăl Meu; pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine? Ei I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10:31-33).

Ne-am putea întreba, de ce oare a existat o reacţie atât de puternică la cuvintele lui Isus cu privire la unitatea Sa cu Tatăl? O implicaţie interesantă a acestei fraze apare atunci când studiem textul în limba greacă. Învăţatul grec A. T. Robertson scrie că acest cuvânt „una”, are în greacă forma neutră, indicând nu o unitate în personalitate sau scop, ci mai degrabă o unitate în „esenţă sau natură”. Robertson mai adaugă: „Această afirmaţie precisă reprezintă apogeul pretenţiilor lui Isus cu privire la relaţia dintre Sine (Fiul) şi Tatăl. Ea a stârnit din partea fariseilor o ură necontrolată.”

Este evident faptul că în minţile celor care au auzit această afirmaţie n-a existat nici o îndoială cu privire la faptul că Isus pretindea a fi Dumnezeu. Astfel, Leon Morris, directorul colegiului Ridley din Melbourne, scrie: "Evreii n-au putut interpreta cuvintele lui Isus altfel decât ca blasfemie şi au trecut la acţiune, luându-I judecata în propriile lor mâini. Fusese scris în lege că blasfemia (hula) trebuia să fie pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 24:16). Dar aceşti oameni nu aveau de gând să permită procedurii de cuviinţă a Legii să-şi desfăşoare cursul. Ei nu se gândeau să pregătească o învinuire, pe baza căreia autorităţile să treacă apoi la acţiunea de cuviinţă. În furia lor, ei se pregăteau să fie în acelaşi timp judecători şi călăi".

Isus a fost ameninţat cu uciderea cu pietre pentru "blasfemie". Iudeii au înţeles fără îndoială învăţăturile Lui, dar, ne-am putea întreba, s-au oprit ei oare să cântărească dacă pretenţiile Lui erau adevărate sau nu?

În nenumărate rânduri, Isus s-a referit la Sine ca fiind una în esenţă şi natură cu Dumnezeu. El a afirmat cu tărie: „Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19); „Şi cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12:45); „Cine Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:23); „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5:23), etc. Aceste referinţe indică în mod clar faptul că Isus S-a socotit a fi mai mult decât un om; El era egal cu Dumnezeu. Aceia care spun că Isus a avut doar o legătură mai intimă şi mai apropiată cu Dumnezeu decât alţi oameni, trebuie să ia în considerare următoarea afirmaţie: „Dacă nu Mă cinstiţi pe Mine aşa cum îl cinstiţi pe Tatăl, înseamnă că ne necinstiţi pe amândoi.”

În timp ce ţineam o prelegere la un curs de literatură de la o universitate din Virginia, un profesor m-a întrerupt cu observaţia că singura Evanghelie în care Isus a pretins a fi Dumnezeu este Evanghelia lui Ioan, care a fost scrisă ultima. El a mai spus apoi că Marcu, primul dintre evanghelişti, nu menţionează niciodată pretenţia lui Isus de a fi Dumnezeu. Era evident că acest om nu citise încă Evanghelia lui Marcu sau, dacă o citise, nu-i acordase prea multă atenţie.

Ca răspuns, am deschis Biblia la Evanghelia lui Marcu. Acolo îl găsim pe Isus pretinzând a fi în stare să ierte păcatele. <<Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate”>> (Marcu 2:5; vezi de asemenea Luca 7:48-50). Conform legii mozaice, acesta era un lucru pe care numai Dumnezeu îl putea face; Isaia 43:25 restricţionează acest prerogativ, atribuindu-L în exclusivitate lui Dumnezeu.

Cărturarii se întrebau: „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:6). Isus a întrebat apoi, ce este mai uşor să spui: „Păcatele îţi sunt iertate.” sau să spui unui olog: „Scoală-te şi umblă.”?

Conform cu Wycliffe Commentary, aceasta este o întrebare fără răspuns. Ambele afirmaţii sunt la fel de uşor de făcut; dar pentru a o pronunţa pe oricare din ele cu autoritatea de a o pune în aplicare, se cere o putere supraomenească. Desigur, pentru un impostor care ar căuta să scape nedescoperit, prima ar fi mai uşoară. Isus însă a trecut la vindecarea bolii, pentru ca oamenii să ştie că El are autoritatea să-i trateze şi cauza". Ca urmare, El a fost acuzat de blasfemie de către conducătorii religioşi. Lewis Sperry Chafer scrie că "Nici un om de pe pământ nu are autoritatea şi nici dreptul să ierte păcatele. Nimeni nu poate ierta păcatul în afară de Acela, împotriva căruia toţi au păcătuit. Când Cristos a iertat păcatele oamenilor, aşa cum a făcut-o, El nu exersa un prerogativ uman. Din moment ce nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să ierte păcatele, înseamnă că Cristos, care a făcut acest lucru, era Dumnezeu".

Acest concept al iertării mi-a dat destul de multă bătaie de cap într-o vreme, deoarece nu-l puteam înţelege. Într-o zi, la un curs de filozofie, răspunzând unei întrebări în legătură cu divinitatea lui Cristos, am citat versetele de mai sus, din Evanghelia lui Marcu. Un comentariu al unui asistent mi-a stimulat gândirea, conducându-mă la concluzia că faptul că Cristos a fost în stare să ierte păcatele îi demonstrează divinitatea. Comentariul asistentului fusese că Isus ar fi putut să-i ierte pe oameni, dar acest fapt n-ar demonstra că El ar fi pretins a fi Dumnezeu. În timp ce mă gândeam la spusele asistentului, m-a şocat faptul că liderii religioşi au reacţionat atât de puternic împotriva spuselor lui Cristos. "Da - ar putea spune cineva - te iert". Dar acest lucru îl poate face numai persoana împotriva căreia ai greşit. Cu alte cuvinte, dacă tu păcătuieşti împotriva mea, eu pot să-ţi spun: "Te iert". Dar nu aşa stau lucrurile în cazul lui Cristos. Paraliticul păcătuise împotriva lui Dumnezeu, şi acum, Isus, cu autoritatea Sa proprie, îi spune: "Păcatele îţi sunt iertate". Da, noi putem ierta injuriile aduse nouă înşine, dar nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să ierte păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu. Ori tocmai aceasta este ceea ce a făcut Isus.

Nu este de mirare că evreii au reacţionat astfel atunci când un tâmplar din Nazaret a făcut o afirmaţie atât de îndrăzneaţă. Această putere a lui Isus de a ierta păcatele este o indicaţie surprinzătoare a faptului că El exersa prerogative care îi aparţin în exclusivitate lui Dumnezeu.

Tot în Evanghelia lui Marcu mai este înregistrată relatarea cu privire la judecata lui Isus (14:60-64). Această procedură penală reprezintă una din cele mai clare referinţe cu privire la pretenţia lui Isus de a fi Dumnezeu. "Atunci, marele preot s-a sculat în picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus, şi I-a zis: 'Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?' Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi, şi I-a zis: 'Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat?'. 'Da, sunt - i-a răspuns Isus - şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.' Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: 'Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?' Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea".

La început, Isus a refuzat să răspundă, aşa încât marele preot L-a pus sub jurământ. Fiind sub jurământ, Isus trebuia să răspundă (şi ce bine-mi pare c-a făcut-o!). El a răspuns la întrebarea "Eşti Tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat?" spunând: "Da, sunt".

O analiză a declaraţiei lui Cristos arată că El a pretins a fi Fiul Celui Binecuvântat (Dumnezeu) Cel care avea să stea la dreapta puterii, şi Fiul omului, care va veni pe norii cerului. Fiecare din acestea reprezintă câte o afirmaţie mesianică distinctă. Efectul cumulativ al acestor trei afirmaţii este semnificativ. Sinedriul - curtea supremă evreiască - a înţeles toate aceste pretenţii, şi marele preot, ca răspuns, şi-a sfâşiat hainele, spunând: "Ce nevoie mai avem de martori?" Ei înşişi auziseră mărturia din gura Lui. Şi astfel, Isus a fost acuzat pe baza cuvintelor rostite de El însuşi.

Robert Anderson subliniază că: "Nici o altă mărturie nu este mai convingătoare decât aceea a unor martori ostili, şi faptul că Isus pretinsese a fi Dumnezeu este stabilit în mod incontestabil prin acţiunea duşmanilor Săi. Trebuie să ne amintim că evreii nu erau un trib de sălbatici neştiutori, ci un popor cu o cultură înaltă şi deosebit de religios; şi tocmai aceasta a fost acuzaţia pe baza căreia, în unanimitate, moartea Lui a fost decretată de către Sinedriu - marele lor consiliu naţional, compus din cei mai eminenţi dintre conducătorii lor religioşi, incluzând bărbaţi de talia lui Gamaliei şi a marelui său ucenic, Saul din Tars".

Este clar deci că aceasta a fost mărturia pe care Isus a intenţionat s-o facă cu privire la Sine. Vedem de asemenea că evreii I-au înţeles pretenţia de a fi Dumnezeu. Astfel, existau două alternative: că pretenţiile Sale însemnau blasfemie sau că El era Dumnezeu. Judecătorii Săi vedeau lucrurile cât se poate de clar, atât de clar de fapt, încât L-au răstignit şi apoi L-au luat în batjocură, zicând: "S-a încrezut în Dumnezeu... Căci zicea: 'Sunt Fiul lui Dumnezeu'" (Matei 27:43).

H. P. Swete explică semnificaţia sfâşierii veşmintelor de către marele preot: "Legea interzicea marelui preot să-şi sfâşie hainele pentru necazuri personale (Levitic 10:6,21:10). Dar atunci când îndeplinea funcţia de judecător, tradiţia îi cerea să-şi exprime în acest mod oroarea faţă de orice blasfemie rostită în prezent a lui. Uşurarea judecătorului aflat la ananghie este evidentă. Căci dacă dovezile demne de încredere întârziau să apară, necesitatea lor fusese acum suspendată: prizonierul se acuzase singur".

Începem să observăm că aceasta nu a fost o judecată obişnuită, aşa cum scoate în evidenţă şi avocatul Irwin Linton: "Acesta este un caz unic între toate cazurile penale, deoarece aici obiectul acuzaţiilor constă nu în acţiunile, ci în identitatea acuzatului. Acuzaţia primară depusă împotriva lui Cristos, declaraţia sau mărturisirea, sau mai degrabă scena jucată în faţa curţii, pe baza căreia El a fost condamnat, interogatoriul din partea guvernatorului roman şi inscripţia şi proclamaţia de pe crucea Lui din timpul răstignirii - toate acestea se preocupau de o singură întrebare: aceea a adevăratei identităţii şi demnităţi a lui Cristos. 'Ce credeţi despre Cristos? Al cui Fiu este El?'"

Gaynor, renumitul judecător de la tribunalul din New York, în comentariul său cu privire la judecata lui Isus, este de părere că blasfemia a fost acuzaţia adusă împotriva Lui înaintea Sinedriului. El spune: "Este evident din fiecare din relatările Evangheliilor, că aşa-zisa crimă pentru care Isus a fost judecat şi condamnat, a fost blasfemia:... Isus a pretins a avea o putere supranaturală, ceea ce din partea unei fiinţe umane însemna blasfemie" (Ioan 10:33). (Gaynor se referă aici la faptul că Isus "S-a făcut pe Sine Dumnezeu", şi nu la ceea ce El a spus cu privire la Templu.)

În cele mai multe cazuri penale, oamenii sunt judecaţi pentru faptele pe care le-au săvârşit. Cristos însă a fost judecat pentru ceea ce a pretins a fi.

Judecata lui Isus trebuie să fie suficientă pentru a demonstra în mod convingător faptul că El a pretins a fi Dumnezeu. Judecătorii Lui aduc mărturie cu privire la aceasta. Chiar în ziua răstignirii, duşmanii Lui au recunoscut că El prelinsese a fi Dumnezeul întrupat:

"Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: 'Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui; dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ‚Sunt Fiul lui Dumnezeu'" (Matei 27:41-43).

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

CAPITOLUL 2
Domn, Înşelător sau Lunatic?

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Pretenţia clară a lui Isus la divinitate elimină tactica, atât de comună în zilele noastre, a scepticilor, care îl consideră pe Isus un om bun, moral, sau un profet care a spus o mulţime de lucruri profunde. Această concluzie este socotită atât de adesea ca fiind unica soluţie acceptabilă din punctul de vedere al ştiinţei, sau rezultatul evident al oricărui raţionament intelectual. Necazul este că mulţi oameni dau din cap în semn de aprobare, fără a observa falsitatea unei asemenea explicaţii.

Pentru Isus, ceea ce oamenii credeau cu privire la El era de o importantă fundamentală. Dacă este să ţinem seama de lucrurile pe care Isus le-a spus cu privire la Sine, nimeni nu poate ajunge la concluzia că El a fost un om moral sau un profet. Această alternativă nu îi este deschisă nimănui, şi Isus n-a intenţionat niciodată să creeze o asemenea impresie.

C. S. Lewis, fost profesor la Universitatea Cambridge, odată un agnostic convins, a înţeles această chestiune în mod foarte clar. El scrie: "Încerc aici să previn pe orişicine de a face afirmaţia atât de absurdă, pe care oamenii o fac adesea în legătură cu Isus: 'Sunt gata să-L accept ca pe un mare învăţător moral, dar nu-L pot accepta pretenţia de a fi Dumnezeu.' Aşa ceva nu poate fi afirmat. Unul care ar fi fost un simplu om şi ar fi spus lucruri de felul celora pe care le-a spus Isus, n-ar putea fi un mare învăţător moral. El ar trebui să fi fost fie un nebun - de calibrul unuia care se crede un ou clocit - fie un demon din iad. Trebuie să decizi: fie că acest om a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, fie un înşelător sau ceva mal rău".

Apoi, Lewis mai adaugă: "Poţi să-L încătuşezi ca pe un nebun sau poţi să-L scuipi şi să-L ucizi ca pe un demon sau poţi să-I cazi la picioare, numindu-L Domn şi Dumnezeu. Dar nu veni cu pretenţia absurdă ca El ar fi fost un mare învăţător al omenirii. El nu ne-a lăsat această alternativă şi nici n-a intenţionat s-o facă".

F. J. A. Mort, care a investit 28 de ani de muncă într-un studiu critic al Noului Testament, scria: "Cuvintele Lui erau în aşa măsură parte şi expresie a Lui însuşi, încât ele n-ar avea nici un sens privite ca afirmaţii abstracte ale unui oracol divin sau ale unui profet. Scoateţi-L pe El, ca subiect primar (dar nu ultim) al fiecărei afirmaţii, şi ele toate se prăbuşesc în nonsens".

În cuvintele lui Kenneth Scott Latourette, istoricul creştinsmului de la Universitatea Yale: "Nu învăţăturile Lui sunt cele ce-L fac pe Isus atât de remarcabil, cu toate că ele ar fi îndeajuns ca să-I acorde distincţie. Este combinaţia învăţăturilor cu Omul Însuşi. Cele două nu pot fi separate". "Trebuie să fie evident - concluzionează Latourette - pentru orice cititor atent al evangheliilor, că Isus s-a considerat pe Sine însuşi şi mesajul Său a fi inseparabile. El a fost un mare învăţător, dar El a fost mai mult decât atât. Învăţăturile Sale cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu, la comportarea umană şi la natura lui Dumnezeu au fost importante. Dar ele n-ar putea fi separate de persoana Sa, fără a fi - din perspectiva Lui - total viciate".

Isus a pretins a fi Dumnezeu. El nu ne-a lăsat o altă alternativă. Afirmaţiile Sale trebuie să fie sau adevărate sau false, aşa încât cercetarea lor merită o consideraţie serioasă. Întrebarea adresată de Isus ucenicilor: "Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?" (Matei 16:15) deschide câteva alternative.

În primul rând, să considerăm că pretenţiile Sale la dumnezeire au fost false. Dacă ele au fost false, atunci avem două şi numai două alternative. El a ştiut că ele erau false sau n-a ştiut acest lucru. Vom considera fiecare din aceste alternative în mod separat, examinând dovezile.

A FOST ISUS UN ÎNŞELĂTOR?

Dacă atunci când făcea aceste afirmaţii Isus ştia că nu este Dumnezeu, atunci El spunea o minciună, înşelându-şi urmaşii în mod deliberat. Dar dacă El a fost un înşelător, atunci El a fost şi ipocrit, deoarece le-a spus altora să fie cinstiţi cu orice preţ, în timp ce El însuşi învăţa şi trăia o minciună colosală. Mai mult decât atât, El ar fi fost un demon, deoarece le-a cerut altora să se încreadă în El pentru destinul lor etern. Dacă nu şi-ar fi putut dovedi afirmaţiile, ştiind acest lucru, atunci El ar fi trebuit să fie de o răutate inexprimabilă. În sfârşit, El ar fi trebuit să fie nebun, căci pretenţiile Lui de a fi Dumnezeu L-au dus la răstignire.

Mulţi oameni spun că Isus a fost un mare învăţător moral. Haideţi să fim realişti. Cum ar fi putut El să fie un mare învăţător moral şi în acelaşi timp să îi înşele pe oameni în mod conştient cu privire la cel mai important punct al învăţăturilor Sale - propria Sa identitate?

Trebuie să recunoaştem, în mod logic, că în acest caz El ar fi trebuit să fie un înşelător deliberat. Această imagine a lui Isus însă nu coincide cu ceea ce ştim despre El, fie din spusele Lui, fie din efectele pe care viaţa şi învăţăturile Lui le-au produs. Orişiunde Isus a fost proclamat, vieţile oamenilor au fost schimbate, naţiunile au fost transformate, tâlharii au devenit oameni cinstiţi, beţivii au fost vindecaţi de patimă, ura s-a transformat în dragoste şi nedreptatea în dreptate.

William Lakey, unul dintre cei mai renumiţi istorici ai Marii Britanii şi un oponent declarat al creştinismului instituţionalizat, scria: "I-a fost dat creştinismului să prezinte lumii un caracter ideal, care prin toate schimbările survenite în optsprezece veacuri de istorie a inspirat inimile oamenilor cu o dragoste pasionată, care s-a dovedit capabilă să acţioneze asupra tuturor timpurilor, naţiunilor, temperamentelor şi categoriilor sociale; el a fost nu numai cel mai înalt model de virtute, dar şi motivaţia cea mai puternică pentru practicarea ei... Simpla înregistrare a acestor trei ani scurţi de viaţă activă a făcut mai mult pentru regenerarea şi îmblânzirea umanităţii, decât toate discursurile filozofilor şi toate exortaţiile moraliştilor".

Istoricul Philip Schaff spunea: "Această mărturie, dacă nu este adevărată, trebuie să fie curată blasfemie sau nebunie. Dar aceste ipoteze nu pot rezista nici o clipă în faţa purităţii morale şi a demnităţii lui Isus, revelate în fiecare cuvânt şi acţiune a Sa şi recunoscute prin consens universal.

Autoînşelarea într-o chestiune atât de crucială şi cu un intelect în toate privinţele atât de limpede şi de sănătos este în egală măsură de neconceput. Cum ar fi putut El fi un entuziast sau un nebun - El care nu şi-a pierdut nici o clipă echilibrul perfect al raţiunii -, El, care a plutit senin deasupra tuturor necazurilor şi persecuţiilor, asemenea soarelui pe deasupra norilor -, El, care a avut întotdeauna răspunsurile cele mai înţelepte la toate întrebările ispititoare, care Şi-a prezis în mod deliberat şi cu calm moartea pe cruce, învierea a treia zi şi revărsarea Duhului Sfânt, fondarea Bisericii şi distrugerea Ierusalimului - preziceri care s-au împlinit literalmente? Un caracter atât de original, atât de complet, atât de uniform consistent, atât de perfect, atât de uman, şi totuşi, atât de cu mult mai presus de orice măreţie umană, nu poate fi nici cel al unui înşelător şi nici al unei ficţiuni. Căci în acest caz, aşa cum s-a afirmat, poetul ar trebui să fie mai mare decât eroul. Ar fi nevoie de mai mult decât un Isus pentru a inventa un asemenea Isus".

În alt loc, Schaff aduce argumente convingătoare împotriva ideii că Cristos ar fi fost un înşelător: "Cum, în numele logicii, al bunului simţ şi al experienţei, ar putea un impostor, un înşelător egoist şi depravat, să inventeze şi să menţină în mod atât de consistent, de la început până la sfârşit, cel mai pur şi mai nobil caracter cunoscut în istorie, cu cel mai perfect aer de adevăr şi realitate? Cum ar fi putut El să conceapă şi să ducă la îndeplinire cu succes o operă de caritate fără egal, o magnitudine morală şi un caracter sublim şi să-Şi sacrifice întreaga viaţă pentru ele, în faţa celor mai puternice prejudecăţi ale neamului şi timpului Său?"

Dacă Isus a vrut ca oamenii să-L urmeze şi să creadă în El ca Dumnezeu, de ce S-ar fi dus El la neamul evreiesc? De ce s-ar fi făcut El cunoscut ca un tâmplar, într-o ţară atât de micuţă ca dimensiune şi populaţie şi atât de puternic ataşată de credinţa în unitatea indivizibilă a lui Dumnezeu? De ce nu s-ar fi dus El în Egipt, sau chiar mai mult, în Grecia, unde oamenii credeau într-o varietate de dumnezei şi în diverse manifestări ale acestora?

Unul care a trăit aşa cum a trăit Isus şi i-a învăţat pe alţii aşa cum a făcut-o El, şi care a murit aşa cum a murit Isus, n-ar fi putut să fie un înşelător. Ce alte alternative ne mai rămân?

A FOST ISUS UN LUNATIC?

Dacă este de neconceput faptul ca Isus să fi fost un înşelător, n-ar fi putut să fie El cel înşelat, crezând în mod greşit despre Sine că este Dumnezeu? La urma urmelor, este posibil să fii sincer şi în acelaşi timp greşit.

Trebuie să recunoaştem însă că atunci când un om pretinde a fi Dumnezeu, mai ales într-o cultură atât de puternic monoteistă, şi apoi le mai spune oamenilor că destinul lor etern depinde de credinţa lor în El, nu putem avea de-a face cu un zbor uşor al fanteziei, ci cu gândirea unui nebun în cel mai profund sens al cuvântului. A fost Isus o astfel de persoană? Cineva care ar fi pretins a fi Dumnezeu în acea cultură şi epocă ar fi asemenea unuia din zilele noastre, care s-ar crede Napoleon. Un astfel de om ar fi un nebun care se înşeală singur, trebuind să fie încarcerat, pentru a nu-şi produce vreun rău, lui însuşi sau altora. Totuşi, în Isus nu putem observa nimic din abnormalităţile şi lipsa de echilibru care însoţesc de obicei asemenea fiinţe alienate. Echilibrul şi calmul Lui sufletesc ar fi de neexplicat dacă El ar fi fost un lunatic.

Noyes şi Kolb, într-un text medical, îl descriu pe schizofren ca pe o persoană mai degrabă autistă decât realistă. Schizofrenul doreşte să evadeze din lumea realului. Şi trebuie să recunoaştem: pretenţia de a fi Dumnezeu denotă desigur o tendinţă de izolare de realitate.

În lumina celorlalte lucruri pe care le cunoaştem în legătură cu Isus, este greu să ne imaginăm că El ar fi fost un tulburat mintal. Avem aici de-a face cu un om care a rostit cuvintele cele mai profunde care s-au auzit vreodată, învăţăturile Lui i-au eliberat pe mulţi din cei cu mintea încătuşată. Clark H. Pinnock se întreba: "S-a înşelat El oare cu privire la măreţia Sa? A fost El un paranoic, un autoînşelat, un schizofren? Din nou, capacitatea şi profunzimea învăţăturilor Lui sunt dovadă clară a unei sănătăţi mentale perfecte. Măcar de-am fi şi noi la fel de sănătoşi ca El!" Un student de la o universitate din California mi-a mărturisit că profesorul lui de psihologie afirmase la un curs: "Tot ce am de făcut, este să iau Biblia şi să le citesc pacienţilor mei pasaje din învăţăturile lui Isus. Acesta este singurul tratament de care au nevoie".

Psihiatrul J. T. Fisher afirma: "Dacă ar fi să însumezi toate informaţiile conţinute în cele mai autorizate articole de psihologie şi psihiatrie în materie de sănătate mentală (eliminând excesele de limbaj şi făcând o sinteză a lor) şi dacă ar fi să iei aceste fragmente nealterate de cunoaştere ştiinţifică pură, exprimată în mod concis de către cei mai capabili dintre scriitorii existenţi, încă nu ai avea în faţa ta o lucrare atât de completă şi de profundă cum este Predica de pe Munte, şi opera ta ar avea mult de suferit în urma oricărei comparaţii cu ea. Vreme de aproape 2000 de ani, lumea creştină a deţinut în mâinile ei răspunsul complet la toate căutările ei neobosite şi neroditoare. Aici... zace secretul unei vieţi împlinite, caracterizată prin optimism, echilibru şi mulţumire".

C.S. Lewis scrie: "Dificultatea istorică de a acorda vieţii, cuvintelor şi influenţei lui Isus o altă explicaţie, care să fie mai completă decât explicaţia creştină, este de-a dreptul uriaşă. Discrepanţa dintre profunzimea şi echilibrul învăţăturilor Lui morale şi megalomania violentă care ar trebui să se ascundă în spatele învăţăturilor Lui teologice, dacă El n-ar fi fost cu adevărat Dumnezeu, n-a putut fi explicată niciodată în mod satisfăcător. Şi ca urmare, ipotezele necreştine s-au succedat unele după altele cu frecvenţa caracteristică nedumeririi".

Philip Schaf motivează: "Este oare un asemenea intelect - limpede ca şi cerul, înviorător ca şi aerul de munte, ascuţit şi pătrunzător ca o sabie, cu totul sănătos şi viguros, întotdeauna gata şi întotdeauna stăpânit - pasibil de cea mai radicală şi cruntă autoînşelare cu privire la caracterul şi misiunea Sa? Absurdă imaginaţie!"

A FOST ISUS DUMNEZEU?

În ceea ce mă priveşte, eu nu pot crede că Isus ar fi fost un înşelător sau un lunatic. Singura alternativă care rămâne este că El a fost Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a pretins.

Când stau de vorbă cu cei mai mulţi dintre evrei, este foarte interesant să observ reacţia lor. De obicei ei spun că Isus a fost un conducător religios, un om moral şi neprihănit, un om bun sau un fel de profet. Când le pun în faţă pretenţiile pe care Isus le-a avut cu privire la Sine şi unele din ideile prezentate în acest capitol, privitoare la trilema: înşelător, lunatic sau Domn, şi când îi întreb dacă socotesc că Isus a fost un înşelător, răspunsul lor este un categoric: Nu! Apoi îi întreb: "Crezi că El ar fi fost un nebun?" Răspunsul este: "Desigur că nu". "Crezi atunci că El este Dumnezeu?" Şi înainte ca să-mi pot trage răsuflarea, răspunsul lor prompt este: "Nicidecum!" Şi totuşi, alte alternative nu mai există!

Întrebarea care se ridică în legătură cu aceste alternative nu este: care din ele este posibilă, ci mai degrabă, care este cea mai probabilă. Decizia ta cu privire la identitatea lui Isus nu trebuie să fie un exerciţiu intelectual neîntemeiat. Isus nu poate fi aşezat pe un raft, alături de marii învăţători morali ai omenirii. Aceasta nu este o alternativă valabilă. Fie este fie un înşelător, fie un nebun, fie Domn şi Dumnezeu. Tu trebuie să decizi. "Dar - aşa cum scrie apostolul Ioan - acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi - ceea ce este mai important - crezând, să aveţi viaţa în Numele lui" (Ioan 20:31).

Dovezile sunt, fără îndoială, în favoarea adevărului că Isus este Dumnezeu. Totuşi, mulţi oameni resping aceste dovezi clare, din cauza aspectelor morale implicate într-o asemenea concluzie. Ei nu vor să-şi asume responsabilitatea de a-L numi Domn.

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

CAPITOLUL 3
Ce părere are ştiinţa?

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Mulţi oameni încearcă să evite luarea unei decizii personale cu privire la Cristos, motivând că, atâta vreme cât nu poţi dovedi un fapt din punct de vedere ştiinţific, el nu poate fi adevărat sau vrednic de crezare. Astfel, din moment ce nimeni nu poate demonstra din punct de vedere ştiinţific divinitatea lui Isus sau faptul învierii Sale, oamenii din secolul al XX-lea nu pot să-L accepte ca Salvator, sau să creadă în învierea Sa.

Adesea, la cursurile de filozofie sau de istorie, sunt confruntat cu întrebarea: "Poţi să dovedeşti acest lucru din punct de vedere ştiinţific?" De obicei, răspunsul meu este: "Ei bine, nu. Eu nu sunt un om de ştiinţă". După care aud întreaga audienţă şuşotind şi de obicei câteva voci pot fi auzite, spunând: "Atunci nu vorbi despre aceste lucruri" sau "Vezi, trebuie să accepţi totul prin credinţă" (aceasta însemnând pentru ei credinţă oarbă).

Recent, în timp ce călătoream spre Boston, am intrat în vorbă cu pasagerul de lângă mine despre motivele pe care le aveam pentru a crede că Cristos a fost Cel care a pretins a fi. Unul din membrii echipajului avionului a surprins o parte din discuţie în timp ce trecea pe lângă noi şi a intervenit, zicând:

"Există o deficienţă în spusele dumneavoastră". "Care anume?" - am întrebat. "Aceste lucruri nu pot fi dovedite din punct de vedere ştiinţific" - a răspuns el.

Mentalitatea la care s-a ajuns în lumea modernă este atât de uimitoare! Atât de mulţi oameni care trăiesc în secolul al XX-lea îmbrăţişează părerea că dacă un lucru nu poate fi dovedit din punct de vedere ştiinţific, el nu este adevărat. Ei bine, tocmai această pretenţie este falsă! Este cu neputinţă să demonstrezi ceva în legătură cu o persoană sau un eveniment din istorie. Trebuie să înţelegem aici diferenţa dintre dovezi ştiinţifice şi ceea ce numesc eu dovezi istorico-legale. Daţi-mi voie să explic aceste două noţiuni.

Dovezile ştiinţifice au la bază posibilitatea de a arăta că un anume fapt este real prin repetarea evenimentului în prezenţa persoanei care pune la îndoială acel fapt. Aceasta cere condiţii anume, în care pot fi făcute observaţii, pe baza cărora se vor trage concluzii şi în care ipotezele empirice pot fi verificate.

"Metoda ştiinţifică, oricum ar fi definită, are la bază măsurători ale fenomenului şi experimente sau observaţii repetate". Dr. James B. Conant, fost preşedinte al Universităţii Harvard, scria: "Ştiinţa este o serie interconectată de concepte şi scheme conceptuale care s-au dezvoltat pe bază de experimente şi observaţii, şi care se pot îmbogăţi în continuare în urma experimentelor şi a observaţiilor". Testarea adevărului unei ipoteze prin folosirea experimentului controlat este una din tehnicile cheie ale metodei ştiinţifice moderne. De exemplu, dacă cineva spune: "Uleiul nu pluteşte deasupra apei", mă duc în bucătărie, umplu chiuveta cu apă şi torn deasupra câteva picături de ulei. Facem apoi observaţii, notăm rezultatele şi ipoteza este astfel verificată din punct de vedere empiric: uleiul pluteşte deasupra apei.

Acum, dacă metoda ştiinţifică ar fi singura metodă de dovedire a adevărului unui fapt, nu s-ar putea dovedi că ai fost prezent la prima oră de curs în această dimineaţă sau că ai luat masa de prânz. Aceste evenimente aparţin trecutului, şi cum timpul este ireversibil, este cu neputinţă ca ele să fie repetate într-o situaţie controlabilă.

Acum, iată ce se înţelege prin metoda istorico-legală, care constă în a arăta că un fapt este adevărat, deasupra oricărei îndoieli rezonabile. Cu alte cuvinte, verdictul este stabilit pe baza greutăţii dovezilor existente. Aceasta înseamnă că nu există nici o bază rezonabilă pentru vreo îndoială cu privire la acel fapt. Ea se bazează pe trei feluri de mărturii: mărturia orală, mărturia scrisă şi mărturia obiectuală (de exemplu: o puşcă, un glonte, un document scris). Folosind metoda istorico-legală de determinare a faptelor petrecute în trecut, ai putea dovedi cu destulă uşurinţă şi deasupra oricărei îndoieli rezonabile că ai fost prezent la cursuri în această dimineaţă: colegii tăi te-au văzut, ai luat notiţe şi profesorul îşi aminteşte de un răspuns pe care l-ai dat.

Metoda ştiinţifică poate fi folosită numai pentru a demonstra evenimente repetabile; ea nu este adecvată pentru dovedirea sau infirmarea multora din întrebările care se ridică în legătură cu o persoană sau un eveniment istoric. Metoda ştiinţifică nu ne poate ajuta să răspundem la întrebări, cum ar fi: "A trăit George Washington cu adevărat?" "A fost Martin Luther King un reformator al drepturilor civile?" "Cine a fost Isus din Nazaret?" "A fost Robert Kennedy jurist suprem al Statelor Unite?" "A înviat Isus Cristos din morţi?" Aceste întrebări se află în afara sferei dovezilor ştiinţifice şi trebuiesc abordate pe baza dovezilor istorico-legale. În alte cuvinte, metoda ştiinţifică, care se bazează pe observaţii, pe adunarea de date, pe formularea de ipoteze, pe deducţie şi verificare experimentală pentru a află şi a explica regularităţile empirice din natură, nu are răspunsurile finale la asemenea întrebări, cum ar fi: "Se poate dovedi faptul învierii?" sau "Poţi să dovedeşti că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" Când oamenii apelează la metoda istorico-legală, ei trebuie să verifice în ce măsură mărturiile de care dispun sunt demne de crezare.

Un lucru care m-a atras în mod special a fost acela că credinţa creştină nu este o credinţă oarbă, ignorantă, ci mai degrabă o credinţă raţională. Ori de câte ori întâlnim în Biblie o persoană căreia i s-a cerut să exercite credinţă, aceasta a fost o credinţă inteligentă. Isus a spus (Ioan 8): "Veţi cunoaşte adevărul" (nu: "veţi ignora adevărul"). Cristos a fost întrebat: "Care este cea mai mare poruncă din Lege?" El a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot cugetul tău". Problema cu cei mai mulţi oameni este că ei se opresc la nivelul inimii. Faptele privitoare la persoana lui Cristos nu ajung niciodată la mintea lor. Noi am fost dotaţi cu o minte, pe care Duhul Sfânt a menit-o să fie mijlocul prin care să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu, cu o inimă cu care să-L iubim şi cu o voinţă, prin care să-L alegem. Noi trebuie să funcţionăm în toate aceste trei dimensiuni pentru a avea o relaţie completă cu Dumnezeu şi pentru a-L glorifica. Nu ştiu cum stau lucrurile cu voi, dar în ce mă priveşte, inima mea nu se poate bucura de ceea ce mintea respinge. Inima mea şi mintea mea au fost create să lucreze în armonie, împreună. Nimeni nu a fost chemat să comită sinucidere intelectuală atunci când şi-a pus încrederea în Cristos ca Salvator şi Domn.

În următoarele patru capitole vom arunca o privire asupra dovezilor care susţin validitatea documentelor scrise şi credibilitatea mărturiei orale şi a înregistrărilor martorilor oculari ai evenimentelor în legătură cu Isus Cristos.

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

CAPITOLUL 4
Sunt documentele biblice vrednice de încredere?

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Noul Testament reprezintă sursa istorică primară de informare în legătură cu persoana lui Isus. Din cauza aceasta, mulţi critici din sec. al XIX-lea şi al XX-lea au încercat să pună sub semn de întrebare credibilitatea documentelor biblice. Se pare că există un curs constant de acuzaţii, lipsite de fundamentare istorică, sau care au ajuns să fie depăşite ca urmare a descoperirilor şi cercetărilor arheologice.

În timp ce mă aflam la Universitatea Statului Arizona pentru o serie de prelegeri, un profesor care îşi adusese cu sine întreaga clasă de literatură, m-a abordat la sfârşitul unei conferinţe în aer liber, şi mi-a spus: "Domnule McDowell, dumneavoastră vă bazaţi toate pretenţiile în legătură cu Cristos pe un document demodat, din secolul al II-lea. Tocmai am arătat astăzi, la un curs de literatură, că Noul Testament a fost scris cu atât de multă vreme după Cristos, încât nu poate fi exact în ceea ce înregistrează în legătură cu El". La care i-am replicat: "Opiniile şi concluziile dumneavoastră în legătură cu Noul Testament au fost abandonate cu 25 de ani în urmă".

Părerile acestui profesor în legătură cu înregistrările privitoare la Isus îşi aveau sursa în concluziile criticului german F. C. Baur. Baur presupunea că cea mai mare parte a scripturilor Noului Testament n-a fost scrisă decât târziu, spre sfârşitul sec. al II-lea d.Cr. El a concluzionat că aceste scrieri şi-ar fi avut sursa în miturile şi legendele care s-au dezvoltat în perioada acestui lung interval, scurs de la moartea lui Isus şi până la scrierea acestor înregistrări.

Totuşi, în sec. al XX-lea, descoperirile arheologice au confirmat acurateţea documentelor Noului Testament. Descoperirea papirusurilor timpurii (manuscrisele John Ryland, 130 d.Cr.; Papirusul Chester Beatty, 155 d.Cr. şi Papirusul Bodmer II, 200 d.Cr.) au umplut golul în timp dintre perioada în care a trăit Isus şi data scrierii manuscriselor mai târzii.

Millar Burrows de la Universiatea Yale spunea: "Un alt rezultat al comparării Noului Testament grecesc cu limba papirusurilor (descoperite) este o creştere a încrederii în acurateţea transmiterii textului Noului Testament însuşi". Asemenea descoperiri au sporit încrederea cercetătorilor în validitatea textului biblic.

William Albright, cel mai de seamă arheolog biblic al lumii, scrie: "Putem să afirmăm deja cu certitudine că nu mai există nici o bază solidă pentru datarea vreuneia din cărţile Noului Testament după anul 80 d.Cr., adică cu două generaţii înainte de datarea lor sugerată de către cei mai radicali critici ai Noului Testament din zilele noastre (între anii 130 - 150 d.Cr.)".

Albright îşi reafirmă acest punct de vedere într-un interviu acordat revistei Christianity Today: "După părerea mea, fiecare carte a Noului Testament a fost scrisă de către un evreu botezat, între anii 40 şi 80 al primului veac (foarte probabil, undeva între anii 50 şi 75 d.Cr.)"

Sir William Ramsay este privit ca unul dintre cei mai mari arheologi care au trăit vreodată. Ei a fost un student al şcolii germane de istorie, care învăţa că Faptele Apostolilor ar fi un produs al celei de-a doua jumătăţi a sec. al II-lea, şi nu al primului secol, aşa cum pretinde a fi. După ce a citit tratatele criticismului modern în legătură cu Faptele Apostolilor, el a ajuns să fie convins de faptul că aceasta nu reprezenta o înregistrare demnă de încredere a faptelor petrecute în acea perioadă (anii 50 d.Cr.), şi de aceea n-ar fi vrednică de consideraţie din partea vreunui istoric. În cercetarea lui asupra istoriei Asiei Mici, Ramsay a acordat prea puţină atenţie Noului Testament. În cursul investigaţiilor lui, el a fost obligat până la urmă să ia în considerare scrierile lui Luca. El a observat acurateţea meticuloasă a detaliilor istorice şi, în mod treptat, atitudinea lui faţă de cartea Faptelor Apostolilor a început să se schimbe. El a fost determinat să ajungă la concluzia că "Luca este un istoric de prim rang... Acest autor ar trebui să fie aşezat în rând cu cei mai mari dintre istorici".

Datorită acurateţei lui în ce priveşte cele mai mărunte detalii, Ramsay ajunge în final la concluzia că Faptele Apostolilor n-ar fi putut fi scrise în sec. ai II-lea, ci pe la mijlocul sec.I.

Mulţi dintre teologii liberali sunt obligaţi să ia în considerare o datare mai timpurie a Noului Testament. Concluziile dr. A. T. Robertson, exprimate în noua sa carte "Redating the New Testament" sunt uimitor de radicale. Cercetările lui l-au condus la convingerea că scrierea întregului Nou Testament s-a încheiat înainte de căderea Ierusalimului, în anul 70 d.Cr.

Criticii din zilele noastre susţin că materialul a fost transmis pe cale orală până la data scrierii lui sub forma Evangheliilor. Chiar dacă perioada transmiterii orale a fost mult mai scurtă decât se credea anterior, aceşti critici sunt de părere că relatările biblice sunt croite după modelul literaturii populare (legende, povestiri, mituri şi parabole). Una din criticile majore aduse împotriva ideii dezvoltării unei astfel de tradiţii orale este aceea că perioada acestei transmiteri orale (aşa definită de către critici) n-a fost suficient de lungă pentru a fi putut permite dezvoltarea alteraţiilor în tradiţie pe care aceşti critici le insinuează. Referindu-se la elementul 'timp' implicat în scrierea Noului Testament, Simon Kistemaker, profesor de teologie la Colegiul Dorth, scrie: "În mod normal, acumularea de tradiţii în rândul popoarelor cu o cultură primitivă este un proces care se desfăşoară în decurs de mai multe generaţii; este de obicei un proces gradual, care se întinde de-a lungul a câtorva secole. Dar, în conformitate cu gândirea criticismului formal, trebuie să concludem că povestirile din Evanghelii au fost produse şi colecţionate în decursul unei perioade doar cu puţin mai lungă decât o generaţie. Din punctul de vedere al abordării criticii formale, constituirea unităţilor structurale ale Evangheliilor trebuie înţeleasă ca un proiect uriaş, cu un curs accelerat de acţiune".

A. H. McNeile, fost profesor emerit de teologie de la universitatea din Dublin, pune la îndoială conceptul de tradiţie orală al criticismului formal. El subliniază faptul că criticismul formal nu se ocupă de tradiţia privitoare la cuvintele lui Isus atât de îndeaproape cât ar trebui s-o facă. O privire atentă supra textului din 1 Corinteni 7:10,12,25 pune în evidenţă grija deosebită pentru păstrarea acestor cuvinte, şi chiar existenţa unei adevărate tradiţii în înregistrarea lor. În religia iudaică exista obiceiul ca studenţii să memoreze învăţăturile rabinului. Un bun student era asemenea unui "rezervor bine izolat, care nu pierdea nici o picătură" (Mişna, Aboth, II,8). Conform teoriei lui C.F. Burney (în The Poetry of aur Lord, 1925) putem presupune că multe din învăţăturile Domnului nostru au în limba aramaică o formă poetică, ceea ce le făcea uşor de memorat.

Paul L. Maier, profesor de istorie antică la Universitatea de Vest din Michigan, scrie: "Argumentele cum că creştinismul şi-ar fi ţesut mitul învierii în decursul unei perioade lungi de timp, sau că înregistrările ar fi fost scrise la mulţi ani după desfăşurarea evenimentelor sunt pur şi simplu nerealiste". Analizând criticismul formal, Albright scria: "Numai învăţaţii moderni, lipsiţi atât de metoda cât şi de perspectiva istorică, ar putea înfiripa un asemenea sistem de speculaţii ca acela cu care criticismul formal a împrejmuit tradiţia Evangheliei". Concluzia proprie a lui Albright este că: "O perioadă de 20 până la 50 de ani este mult prea scurtă pentru a permite apariţia oricărei corupţii apreciabile a conţinutului esenţial şi chiar a cuvintelor specifice din spusele lui Isus".

Adesea, când le vorbesc oamenilor despre Biblie, ei îmi spun cu sarcasm că nu putem avea încredere în spusele ei. De ce? Pentru că a fost scrisă cu 2000 de ani în urmă şi este plină de erori şi de discrepanţe. Răspunsul meu este că eu consider că mă pot încrede în Scripturi. Îmi amintesc de un incident care a avut loc în timpul unui lectorat la un curs de istorie. Afirmasem că după părerea mea există mai multe dovezi care să susţină validitatea textului Noului Testament decât există cu privire la oricare alte 10 piese de literatură clasică luate la un loc. Profesorul zâmbea într-un colţ, de parcă ar fi vrut să spună: "Hai să fim serioşi!" L-am întrebat: "Ce vă face să zâmbiţi?" El mi-a răspuns: "Îndrăzneala dumneavoastră de a afirma la un curs de istorie că Noul Testament ar fi demn de încredere. Este de-a dreptul ridicol!" Ei bine, mă bucur de fiecare dată când cineva face o afirmaţie de felul acesta, deoarece îmi face plăcere să adresez întrebarea următoare (la care n-am primit încă un răspuns pozitiv). "Spuneţi-mi, vă rog, ca şi istoric, aveţi anumite teste pe care le aplicaţi unei piese de literatură istorică pentru a-i determina acurateţea şi gradul de credibilite?" Spre surprinderea mea, răspunsul lui a fost că nu există asemenea teste. La care i-am spus: "Ei bine, eu cunosc nişte teste de felul acesta". Consider că valabilitatea istorică a Scripturii ar trebui să fie testată pe baza aceloraşi criterii care stau la baza verificării oricăror altor documente istorice. Istoricul militar C. Sanders enumeră şi explică cele trei principii de bază ale istoriografiei. Ele cuprind: testul bibliografic, testul dovezilor interne şi testul dovezilor externe.

TESTUL BIBLIOGRAFIC

Testul bibliografic constă într-o examinare a transmiterii textuale pe baza căreia ne-au provenit documentele în cauză. Cu alte cuvinte, nedispunând de documentele originale, cât de vrednice de încredere sunt copiile pe care le avem, în funcţie de numărul lor şi de intervalul de timp scurs de la scrierea originalului şi până la scrierea celei mai vechi copii existente?

Putem aprecia bogăţia extraordinară de manuscrise ale Noului Testament, atunci când le comparăm cu materialul textual care stă la baza altor scrieri antice remarcabile.

Istoria lui Tucidide (460-400 î.Cr.) ne-a provenit din numai opt manuscrise, datate în jurul anului 900 d.Cr., adică cu aproape 1300 de ani după scrierea originalului. Manuscrisele istoriei lui Herodot sunt de asemenea datate foarte târziu şi foarte puţine la număr; şi totuşi, aşa cum afirmă F.F. Bruce, "niciunul din oamenii de ştiinţă din zilele noastre n-ar sta să asculte un argument care ar pune sub semnul întrebării autenticitatea scrierilor lui Herodot sau Tucidide, pe baza faptului că cele mai vechi manuscrise ale acestor lucrări aflate în uz sunt datate cu mai mult de 1300 de ani după scrierea originalelor".

Aristotel şi-a scris versurile în jurul anului 343 î.Cr. şi totuşi, cea mai veche copie a lor pe care o mai avem este datată în anul 1100 d.Cr., deci cu aproape 1400 de ani mai târziu; există astăzi doar cinci asemenea manuscrise.

Cezar a scris istoria Războiului Galic între anii 58 şi 50 î.Cr.; autoritatea textului acestei lucrări se bazează astăzi pe 9 sau 10 copii, datate cu 1000 de ani după moartea acestuia. Când vine vorba de autoritatea Noului Testament din perspectiva materialului documentar, abundenţa de materiale este aproape izbitoare în contrast. După primele descoperiri ale papirusurilor, care au scurtat distanţa în timp dintre perioada în care a trăit Cristos şi documentele sec. al II-lea, o mulţime de alte manuscrise au ieşit la lumină. Există astăzi peste 20.000 de copii manuscrise ale Noului Testament. Iliada dispune de 643 de manuscrise, situându-se pe locul al doilea în ce priveşte autoritatea în materie de manuscrise, după Noul Testament.

Sir Frederic Kenyon, fost director şi bibliotecar principal la Muzeul Britanic şi în acelaşi timp o autoritate în ceea ce priveşte formularea de afirmaţii în legătură cu manuscrisele vechi, concluziona: "Intervalul de timp scurs de la data scrierii originalelor şi până la scrierea celui mai vechi dintre manuscrisele existente devine atât de scurt, încât poate fi considerat neglijabil; şi astfel, ultimul temei al oricărei îndoieli cu privire la faptul că Scripturile ne-au provenit într-o formă substanţial identică cu forma lor originală, a fost cu totul înlăturat. Atât autenticitatea cât şi integritatea generală a cărţilor Noului Testament poate fi considerată ca definitiv stabilită".

Învăţatul grec, specialist în Noul Testament, J. Harold Greenlee, adaugă: "Câtă vreme oamenii de ştiinţă acceptă scrierile clasicilor antici ca fiind în general vrednice de încredere, cu toate că cele mai vechi manuscrise ale lor de care dispunem au fost scrise cu mult după scrierea originalelor şi numărul lor este în multe cazuri atât de redus, este clar faptul că autenticitatea textului Noului Testament este cel puţin la fel de neîndoielnică".

Aplicarea testului bibliografic în cazul Noului Testament ne asigură că acesta dispune de o autoritate cu mult superioară oricărei alte piese de literatură din antichitate. Adăugând la această autoritate concluziile a mai mult de 100 de ani de criticism textual intensiv, putem concluziona că autenticitatea textului Noului Testament este definitiv stabilită.

TESTUL DOVEZILOR INTERNE

Testul bibliografic a stabilit doar faptul că textul pe care-l avem în mână are acelaşi conţinut ca şi scrierile originale. Mai rămâne însă de verificat dacă înregistrările cuprinse în aceste documente sunt vrednice de încredere, şi în ce măsură. Acesta este aspectul de care se ocupă criticismul intern şi constituie al doilea test istoric prezentat de C. Sanders.

La acest punct, critica literară mai are încă la bază dictonul lui Aristotel: "Beneficiile îndoielii trebuiesc acordate documentului însuşi şi nu însuşite de critic pentru sine". Cu alte cuvinte, aşa cum rezuma W. Mongomery: "Trebuie să luăm în considerare pretenţiile documentelor aflate sub analiză, fără a presupune de la bun început existenţa unor alteraţii sau greşeli, decât în cazul în care autorul se descalifică singur prin contradicţii sau inexactităţi evidente".

Dr. Louis Gottschalk, fost profesor de istorie la Universitatea din Chicago, foloseşte o metodă istorică originală în investigaţiile sale în acest domeniu. El prezintă această metodă într-un ghid, folosit de mulţi istorici în cercetările lor. Gottschalk subliniază că abilitatea scriitorului sau a martorului de a spune adevărul este de mare ajutor pentru istoric în determinarea credibilităţii ce i se poate acorda, "indiferent dacă mărturia lui este conţinută într-un document obţinut prin forţă sau fraudă, sau, din contră, într-unul impecabil; fie că se bazează pe mărturii orale, fie că provine de la un martor interesat".

Această "abilitate de a spune adevărul" este strâns legată de apropierea martorului - atât din punct de vedere geografic cât şi cronologic - de evenimentele pe care le înregistrează. Relatările Noului Testament cu privire la viaţa şi învăţăturile lui Isus provin fie direct de la martori oculari, fie de la alţii, care şi-au adunat informaţiile de la martori oculari.

Luca 1:1-3 - "Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile cari s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele".

2 Petru 1:16 - "În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri mărirea Lui".

1 Ioan 1:3 - "Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi; şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos".

Ioan 19:35 - "Lucrul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut: mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi".

Luca 3:1 - "În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania - cârmuitor al Abilenei".

Această apropiere dintre relatările înregistrate şi evenimentele înseşi reprezintă un mijloc extrem de eficient de certificare a acurateţei memoriei martorilor. Totuşi, istoricul are de-a face şi cu martori oculari care - în mod conştient sau inconştient - fac afirmaţii false, chiar apropiaţi fiind de evenimente, şi deci competenţi să spună adevărul.

Înregistrările Noului Testament cu privire la Cristos se aflau deja în circulaţie încă în timpul vieţii unora din contemporanii Lui. Aceşti oameni ar fi putut desigur confirma sau infirma acurateţea acestor înregistrări. În apărarea pe care au adus-o Evangheliei, apostolii au făcut apel (chiar atunci când îi confruntau pe cei mai severi oponenţi) la cunoştinţele acestora cu privire la viaţa lui Isus. Ei nu numai că au spus: "Uite ce-i, noi am văzut aceste lucruri" sau "am auzit noi înşine aceste lucruri", dar au îndrăznit să ia poziţie chiar în faţa celor mai adverşi critici, spunând: "Voi înşivă ştiţi aceste lucruri... Voi le-aţi văzut; voi înşivă ştiţi despre ele". Şi când te adresezi duşmanilor tăi cu expresia "tu însuţi ştii aceste lucruri", trebuie să fii deosebit de atent, deoarece, dacă lucrurile de care vorbeşti nu sunt adevărate în cele mai mici detalii, duşmanii ţi le vor arunca pe gât de îndată.

Faptele Apostolilor 2:22 - "Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi".

Faptele Apostolilor 26:24-28 - "Pe când vorbea el astfel ca să se apere, Festus a zis cu glas tare: 'Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie.' 'Nu sunt nebun, prea alesule Festus' - a răspuns Pavel. 'Dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite, împăratul ştie aceste lucruri şi de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală; căci sunt încredinţat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ!"

Cu privire la valoarea surselor primare ale înregistrărilor Noului Testament, F.F. Bruce, profesor de criticism biblic şi exegeză de la universitatea din Manchester, spune: "Primii propovăduitori ai Evangheliei trebuiau să ţină seama că între martorii oculari care-i ascultau existau destui duşmani ai lor, care cunoşteau şi ei faptele legate de activitatea şi moartea lui Isus. Ucenicii nu şi-au putut permite să rişte vreo inexactitate (ca să nu mai vorbim de manevrarea intenţionată a faptelor), care ar fi putut fi demascată pe loc de către cei ce stăteau gata să facă acest lucru cu multă plăcere. Din contră, unul din punctele forte ale propovăduirii apostolilor era apelul plin de îndrăzneală al acestora la memoria şi cunoştinţele ascultătorilor; ei nu numai că spuneau: 'Noi suntem martori ai acestor lucruri', dar aveau chiar îndrăzneala de a spune: 'aşa după cum bine ştiţi' (Faptele Apostolilor 2:22). Dacă ar fi existat din partea lor vreo tendinţă de îndepărtare de la adevăr în vreo privinţă, posibilitatea prezenţei în auditoriu a unor martori ostili ar fi servit, desigur, ca factor de corectare".

Lawrence J. McGinley de la Colegiul Sf. Petru comenta cu privire la valoarea martorilor ostili în ce priveşte evenimentele petrecute: "Mai înainte de toate, la data când tradiţia a fost complet definitivată, martorii oculari ai evenimentelor în discuţie se mai aflau încă în viaţă; şi printre aceştia se numărau şi unii duşmani înfocaţi ai noii mişcări religioase. Totuşi, tradiţia cuprindea o serie de fapte şi de doctrine care au fost învăţate în mod public la o dată când orice afirmaţie falsă ar fi putut fi - şi ar fi fost cu siguranţă - uşor descoperită". Cunoscătorul în materie de Noul Testament, Robert Grant, de la universitatea din Chicago, concluzionează: "La data la care ele (Evangheliile sinoptice) au fost scrise, sau mai precis se presupune că ar fi fost scrise, existau martori oculari a căror mărturie n-ar fi fost tocmai lipsită de importanţă... Aceasta înseamnă că Evangheliile trebuiesc privite ca fiind mărturii cu totul vrednice de încredere cu privire la viaţa, moartea şi învierea lui Isus".

Will Durant, care a fost instruit în disciplina investigaţiilor istorice şi şi-a petrecut viaţa analizând documente ale antichităţii, scrie: "În ciuda prejudiciilor şi a prejudecăţilor lor teologice, evangheliştii înregistrează multe incidente pe care nişte simpli inventatori ar fi evitat să ie înregistreze: disputa dintre apostoli cu privire la primul loc în împărăţie, fuga lor după arestarea lui Isus, lepădarea lui Petru, neputinţa lui Cristos de a face minuni în Galileea, comentariile unora din mulţime care insinuau dezechilibrul mintal al lui Isus, nesiguranţa lor iniţială cu privire la misiunea Lui, mărturisirea ignoranţei lor în ce priveşte viitorul, strigătul disperat al lui Isus de pe cruce. Niciunul din cititorii acestor scene nu se poate îndoi de realitatea personajelor aflate în spatele lor. Faptul ca o mână de oameni simpli să fi putut inventa în timpul unei singure generaţii o personalitate atât de puternică şi de atrăgătoare cum a fost Isus, o etică atât de măreaţă, o viziune atât de inspirată cu privire la fraternitatea umană, ar fi reprezentat o minune mult mai de necrezut decât oricare din minunile Evangheliilor. După două secole de criticism intensiv, înregistrările cu privire la viaţa, caracterul şi învăţăturile lui Cristos rămân cu totul clare, constituind cel mai fascinant punct de atracţie din istoria omului modern".

TESTUL DOVEZILOR EXTERNE

Al treilea test istoric îl constituie testul dovezilor externe. Problema care se pune aici este dacă mai există alte materiale istorice care să confirme mărturia internă a documentelor studiate. Cu alte cuvinte, ce alte surse mai există, în afară de literatura analizată, care să-i dovedească acurateţea, validitatea şi autenticitatea?

Gottschalk argumentează: "Conformitatea sau concordanţa cu alte fapte istorice sau ştiinţifice cunoscute este adesea un test decisiv al mărturiilor unuia sau mai multor martori".

Doi prieteni ai apostolului Ioan confirmă mărturia internă a scrierilor acestuia. Istoricul Eusebiu face apel la scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis (anul 130 d.Cr.): "Bătrânul (apostolul Ioan) obişnuia să mai spună: 'Marcu, fiind însoţitorul lui Petru, a scris cu acurateţe despre tot ceea ce (Petru) a spus, fie cuvinte, fie fapte ale lui Cristos, deşi nu în ordine. Căci el n-a fost nici ascultător şi nici însoţitor al Domnului; dar de fapt, aşa cum am spus, el l-a însoţit pe Petru, care îşi adapta învăţăturile după cum cereau împrejurările, nu ca şi cum ar fi făcut o compilare a spuselor Domnului. Astfel, Marcu n-a făcut nici o greşeală atunci când a scris în felul lui unele lucruri pe care le aflase de la Petru; căci el era preocupat de un singur lucru, şi anume, să nu omită nimic din ceea ce auzise, şi să nu adauge la acestea nici o afirmaţie falsă'".

Ireneus, episcopul de Lyon (anul 180 d.Cr.), fost ucenic al lui Policarp (episcop de Smirna, care a fost creştin timp de 86 de ani şi ucenic al apostolului Ioan), scria: "Matei şi-a publicat Evanghelia lui printre evrei, în limba lor proprie, pe când Petru şi Pavel predicau Evanghelia la Roma, punând acolo bazele Bisericii. După plecarea (moartea) lor, pe care tradiţia o plasează cu certitudine în timpul persecuţiei lui Nero, în anul 64, Marcu, ucenicul şi însoţitorul lui Petru, ne-a transmis în formă scrisă conţinutul propovăduirii acestuia. Luca, urmaşul lui Pavel, a înregistrat Evanghelia predicată de învăţătorul lui. Apoi Ioan, ucenicul Domnului care îşi plecase capul pe pieptul Lui (referire la Ioan 13:25 şi 21:20), şi-a scris Evanghelia în timp ce se afla la Efes, în Asia".

Arheologia aduce adesea puternice dovezi externe. Contribuţia ei la criticismul biblic nu este în domeniul inspiraţiei şi al revelaţiei, ci în asigurarea de dovezi cu privire ia acurateţea evenimentelor care au fost înregistrate. Arheologul Joseph Free scria: "Arheologia a confirmat nenumărate pasaje biblice care fuseseră respinse de către critici pe motiv că ar fi fost inexacte din punct de vedere istoric sau contrazicând anumite fapte cunoscute".

Am văzut deja cum arheologia l-a determinat pe Sir William Ramsay să-şi schimbe convingerile iniţiale adverse cu privire la competenţa istorică a scrierilor lui Luca, ajungând la concluzia că Faptele Apostolilor erau exacte în descrierea lor cu privire la geografia, istoria şi societatea Asiei Mici din acea vreme.

F.F. Bruce notează că "acolo unde Luca a fost suspectat de inexactitate şi corectitudinea lui a fost dovedită prin intermediul unor descoperiri arheologice (dovezi externe), suntem îndreptăţiţi să spunem că arheologia a confirmat spusele Noului Testament".

A. N. Sherwin-White, un istoric clasic, scria: "În ce priveşte cartea Faptele Apostolilor, confirmarea istoricităţii ei este de-a dreptul uimitoare". El mai continuă, spunând că: "Orice încercare de a respinge istoricitatea acestei cărţi chiar şi în materie de detalii, trebuie să fie privită ca absurdă. Chiar şi istoricii romani au considerat-o adevărată, bazându-se pe datele ei".

Eu însumi, după ce am încercat să pun la îndoială istoricitatea şi validitatea Scripturii, am ajuns la concluzia că ea este demnă de încredere. Oricine desconsideră Biblia, va trebui, din aceleaşi motive, să desconsidere întreaga literatură a antichităţii. O problemă pe care o întâlnesc în mod frecvent este tendinţa multora de a aplica un anume standard sau test literaturii seculare şi un altul Scripturii. Noi trebuie să aplicăm însă acelaşi test, indiferent dacă literatura pe care o studiem este seculară sau religioasă. Şi dacă facem aşa, sunt convins că vom putea spune: "Biblia este vrednică de încredere în mărturia pe care ne-o aduce cu privire la Isus Cristos".

Dr. Clark H. Pinnock, profesor de teologie sistematică la Colegiul Regent, declara: "Nu există nici un document al antichităţii care să aibă la bază atât de multe mărturii istorice şi textuale care să ofere o asemenea multitudine de adevăruri istorice, pe baza cărora să se poată lua o decizie inteligentă. Scepticismul în privinţa acreditării istorice a credinţei creştine este bazat pe prejudecăţi iraţionale (antisupranaturale)".

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

CAPITOLUL 5
Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună?

[Înapoi] [Cuprins] [Înainte]

Un aspect adesea trecut cu vederea de către oponenţii creştinismului este transformarea care s-a produs în vieţile ucenicilor lui Isus. Vieţile lor schimbate aduc o mărturie puternică în favoarea validităţii pretenţiilor Lui. Din moment ce creştinismul este o credinţă istorică, în investigarea lui trebuie să ne bazăm cu tărie pe mărturii, atât scrise cât şi orale.

Există multe definiţii ale "istoriei"; definiţia mea preferată se referă la istorie ca fiind "o cunoaştere a trecutului pe bază de mărturii". Dacă cineva se îndoieşte de validitatea acestei definiţii, l-aş întreba: "Crezi că Napoleon a existat cu-adevărat?" Răspunsul ar fi, desigur, pozitiv. "L-ai văzut vreodată?" - aş continua să întreb. Şi răspunsul ar fi: "Nu". "Ei bine, cum ştii atunci că el a existat?" Într-o astfel de cunoaştere, oamenii se bazează pe mărturii.

Această definiţie a istoriei are un singur neajuns. Mărturiile trebuiesc să fie vrednice de încredere, sau altfel ascultătorul va fi indus în eroare. Creştinismul implică cunoaşterea trecutului pe bază de mărturii, aşa încât trebuie să ne întrebăm: "Sunt mărturiile orale originale cu privire la Isus vrednice de încredere? Putem avea încredere în faptul că ele ne-au relatat cu corectitudine lucrurile pe care Isus le-a spus şi le-a săvârşit?" Părerea mea este că da.

Încrederea mea în mărturiile apostolilor se bazează pe faptul că dintre aceşti doisprezece bărbaţi, unsprezece au murit moarte de martir pentru credinţa lor în două lucruri fundamentale: învierea lui Isus şi faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost torturaţi şi chinuiţi, având să înfrunte până la urmă moartea prin cele mai crunte metode cunoscute la acea vreme:

Petru - crucificat

Andrei - crucificat

Matei - ucis cu sabia

Ioan - moarte naturală

Iacov, fiul lui Alfeu - crucificat

Filip - crucificat

Simon - crucificat

Tadeu - ucis cu săgeţi

Iacov, fratele lui Isus - ucis cu pietre

Toma - ucis cu lancea

Bartolomeu - crucificat

Iacov, fiul lui Zebedeu - ucis cu sabia

Replica pe care mulţi oameni o dau cu atâta uşurinţă este: "Ei bine, nenumăraţi oameni din istorie au murit pentru o minciună; aşa că acest fapt nu dovedeşte nimic".

Într-adevăr, mulţi oameni au murit pentru o minciună, crezând însă cu tărie că era un adevăr. Dacă învierea n-ar fi avut loc (adică încrederea lor ar fi fost falsă), ucenicii ar fi ştiut acest lucru. Nu pot găsi nici un argument pentru a demonstra că ei ar fi putut să se înşele. De aceea, aceşti unsprezece bărbaţi nu numai că ar fi murit pentru o minciună - şi aici este cheia problemei - dar ei ar fi trebuit să fi ştiut că aceasta era o minciună. Ori, ar fi greu să găseşti în istorie unsprezece persoane care să moară pentru aceeaşi cauză, ştiind că este o minciună.

Trebuie să cunoaştem câţiva factori pentru a putea înţelege mai bine ceea ce s-a întâmplat. Mai întâi, atunci când apostolii au scris sau au vorbit, ei au făcut aceasta în calitate de martori oculari ai evenimentelor pe care le-au descris.

Petru spunea: "În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri mărirea Lui" (2 Petru 1:16). Apostolii cunoşteau desigur diferenţa dintre mit sau legendă, şi realitate.

Ioan subliniază aspectul mărturiei nemijlocite în cunoaşterea evreilor: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul Vieţii - pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos" (1 Ioan 1:1-3).

Luca spunea: "Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită a lucrurilor ce s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele" (Luca 1:1-3).

Apoi, în cartea Faptele Apostolilor, Luca descrie perioada de 40 de zile de după înviere, în care ucenicii L-au observat pe Isus îndeaproape: "Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua în care s-a înălţat la cer, după ce prin Duhul Sfânt dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese. După patima Lui, li s-a înfăţişat viu prin multe dovezi, arătându-li-se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 1:1-3).

Ioan îşi începe ultimul capitol al Evangheliei sale, spunând: "Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta" (Ioan 20:30).

Conţinutul esenţial al acestor mărturii nemijlocite îl constituie faptul învierii. Apostolii au fost martori ai învierii lui Cristos:

Luca 24:48

Ioan 15:27

Faptele Apostolilor 1:8; 2:24,32; 3:15; 4:33; 5:32; 10:39,41; 13:31

1 Corinteni 15:4-9,15

1 Ioan 1:2

Faptele Apostolilor 22:15; 23:11; 26:16.

În al doilea rând, apostolii înşişi au avut nevoie să fie convinşi de faptul că Isus a înviat din morţi. La început, ei n-au crezut. Ei au fugit şi s-au ascuns (Marcu 14:50). Ei n-au ezitat să-şi exprime îndoielile. Abia după ample şi convingătoare dovezi, ei au ajuns să creadă. Apoi, îl mai avem pe Toma, care a declarat că nu va crede că Isus a înviat din morţi până nu-şi va pune degetul în semnul cuielor. Până la urmă, Toma a murit moarte de martir pentru credinţa sa în Cristos cel înviat. Să se fi înşelat el oare? Cu siguranţă că nu.

Apoi, îl avem pe Petru. El s-a lepădat de câteva ori de Cristos în timpul judecăţii şi până la urmă L-a părăsit. Nu la multă vreme după răstignirea şi îngroparea lui Isus, Petru a apărut în Ierusalim, predicând cu îndrăzneală, cu riscul vieţii, faptul că Isus era Cristosul şi că înviase din morţi. Până la urmă, Petru a fost răstignit cu capul în jos. Să se fi înşelat şi el oare? Ce s-a petrecut cu el? Ce anume l-a transformat într-un mod atât de dramatic într-un erou al creştinismului? Ce l-a făcut oare în stare să-şi dea viaţa pentru Isus? Singura explicaţie satisfăcătoare se află în 1 Corinteni 15:5 "... şi că s-a arătat lui Chifa (Petru)" (Ioan 1:42).

Exemplul clasic al omului convins împotriva voinţei lui este acela al lui Iacov, fratele lui Isus (Matei 13:55, Marcu 6:3). Cu toate că Iacov nu a fost unul dintre cei 12 (Matei 10:2-4), el a fost mai târziu recunoscut ca unul din apostoli (Galateni 1:19), la fel ca şi Pavel şi Barnaba (Faptele Apostolilor 14:14). În timpul vieţii lui Isus, Iacov nu crezuse în El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 7:5). El, la fel ca şi cellalţi fraţi şi surori ale Lui, îşi va fi bătut joc de El: "Vrei ca mulţimea să creadă în Tine? De ce nu te sui la Ierusalim să-ţi duci la îndeplinire misiunea?" Pentru Iacov trebuie să fi fost o ruşine ca fratele lui să colinde ţara, făcând familia de râs prin afirmaţiile Lui îndrăzneţe: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" - Ioan 14:6; "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" - Ioan 15:5; "Eu sunt păstorul cel bun... şi oile Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10:14). Cum te-ai simţi tu, dacă unul din fraţii tăi ar face asemenea afirmaţii?

Şi totuşi, ceva s-a petrecut cu Iacov. După ce Isus a fost răstignit şi îngropat, Iacov a început să predice la Ierusalim. Mesajul lui era că Isus a murit ca jertfă pentru păcat, şi că a înviat şi este viu. Iacov a devenit mai apoi unul din conducătorii bisericii din Ierusalim şi a scris una din cărţile Noului Testament: Epistola lui Iacov. El îşi începe această epistolă, spunând: "Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos" - fratele său. Până la urmă, Iacov a murit moarte de martir, fiind ucis cu pietre din ordinul lui Anania, marele preot (Iosefus). Să se fi înşelat el oare? Desigur că nu. Şi singura explicaţie plauzibilă pentru transformarea lui o găsim în 1 Corinteni 15:7 - "În urmă s-a arătat lui Iacov".

Dacă învierea ar fi fost o minciună, apostolii ar fi ştiut cu siguranţă acest lucru. Ar fi putut ei oare să perpetueze cu bună ştiinţă o asemenea înşelăciune? Această posibilitate este exclusă în lumina cunoştinţelor pe care le avem cu privire la calitatea morală a vieţilor lor. Ei au condamnat minciuna, subliniind nevoia ca oamenii să fie cinstiţi. Ei i-au încurajat pe oameni în cunoaşterea adevărului. Istoricul Edward Gibbon, în faimoasa sa lucrare The History of the Decline and Fall of the Roman Empire numeşte "pura şi austera moralitate a primilor creştini" ca pe unul din cele cinci motive care au asigurat succesul atât de rapid al creştinismului. Michael Green, decanul Colegiului Sfântul Ioan din Nottingham, observă că învierea "a fost faptul care i-a transformat pe ucenicii dezamăgiţi ai unui învăţător crucificat în martorii curajoşi şi martirii Bisericii Primare. Acesta a fost crezul care i-a diferenţiat pe urmaşii lui Isus de ceilalţi evrei şi a constituit elementul unificator al comunităţii lor. Ei au fost închişi, bătuţi şi omorâţi, dar cu toate acestea, nimeni nu i-a putut face să nege faptul că Cristos a înviat din morţi, a treia zi".

În al treilea rând, conduita plină de curaj a apostolilor imediat după ce au ajuns să fie convinşi de adevărul învierii este o altă dovadă care infirmă posibilitatea ca aceasta să fi fost o înşelăciune. Ei au devenit plini de curaj peste noapte. Petru, care se lepădase de Cristos, s-a ridicat să-L proclame pe Isus cel înviat chiar cu riscul vieţii. Autorităţile i-au arestat şi i-au bătut, dar curând după aceea, ei se aflau din nou pe străzile Ierusalimului, vorbind în mod deschis despre Isus (Faptele Apostolilor 5:40-42). Prietenii le-au remarcat exaltarea, iar duşmanii au fost uimiţi de curajul lor. Ei nu predicau despre aceste lucruri într-un orăşel oarecare, ci tocmai în Ierusalim.

Urmaşii lui Isus n-ar fi putut înfrunta torturile şi moartea dacă n-ar fi fost convinşi de adevărul învierii Lui. Unitatea mesajului şi a atitudinii lor a fost uimitoare. Cu toate că şansele ca toţi membrii unui grup larg de oameni să împărtăşească aceleaşi vederi într-o anumită privinţă sunt reduse, urmaşii lui Isus aveau acelaşi mesaj cu privire la înviere. Dacă toţi ar fi fost nişte înşelători, ar fi greu de explicat cum s-a putut ca nici unul din ei să nu cedeze în faţa presiunilor.

Pascal, filozoful francez, scria: "Acuzaţia că apostolii ar fi fost nişte impostori este de-a dreptul absurdă. Haideţi să urmărim concluziile logice ale acestei acuzaţii. Să ni-i imaginăm pe aceşti doisprezece bărbaţi întâlnindu-se după răstignirea lui Cristos şi conspirând să susţină cu toţii că Isus a înviat din morţi. Aceasta ar fi constituit un atac atât la adresa autorităţilor laice, cât şi a celor religioase. Inima omului este nespus de înclinată spre inconsecventă şi instabilitate; ea poate fi clătinată prin promisiuni şi ispitită prin oferte materiale. Dacă unul singur dintre ei ar fi cedat în faţa unei ispite ademenitoare sau ar fi slăbit în faţa argumentelor şi mai puternice ale închisorii, torturii sau ameninţării cu moartea, ei ar fi fost cu toţii pierduţi".

"Cum de s-au schimbat aceşti oameni aproape peste noapte" - se întreabă Michael Green - "într-un grup de entuziaşti de nestăvilit, care au ţinut piept opoziţiei, cinismului, ridiculizării, dificultăţilor, închisorii şi morţii, pe cuprinsul a trei continente, în timp ce-L propovăduiau pretutindeni pe Isus şi învierea Lui?"

Un scriitor necunoscut relata în mod descriptiv schimbările care au intervenit în vieţile apostolilor: "În ziua răstignirii, ei erau plini de amărăciune; în prima zi a săptămânii - plini de bucurie, în ziua răstignirii erau fără speranţă - după trei zile, inimile lor radiau de certitudine şi nădejde. Când au auzit pentru prima oară vestea învierii, ei s-au îndoit şi au fost greu de convins; dar odată ce s-au asigurat, ei nu s-au mai îndoit defel. Care poate fi cauza schimbării petrecute în aceşti oameni, într-un timp atât de scurt? Simpla dispariţie a trupului lui Cristos din mormânt n-ar fi putut transforma sufletul şi caracterul lor într-un mod atât de profund. Trei zile nu sunt de ajuns pentru apariţia unei legende care să-i fi afectat atât de mult. Procesul înfiripării unei legende cere timp. Avem de-a face aici cu un fapt psihologic care are nevoie de o explicaţie serioasă. Gândiţi-vă la caracterul martorilor - bărbaţi şi femei care au dat lumii cea mai înaltă învăţătură etică pe care a cunoscut-o vreodată şi pe care, conform mărturiei însăşi duşmanilor lor, ei au trăit-o în propriile lor vieţi. Gândiţi-vă la absurditatea psihologică pe care o implică faptul de a imagina acest grup de fricoşi înfrânţi, conspirând într-o bună zi în camera de sus, şi apoi, la numai câteva zile, devenind o mişcare pe care nici o persecuţie din lume n-a putut-o reduce la tăcere - şi încercând apoi să atribuie această schimbare dramatică unui fapt cu nimic m