CREAŢIA SAU EVOLUŢIA?

4. TEORIA EVOLUŢIEI ÎN LUMINA BIOLOGIEI

Sumar:
4.1. Variaţiile şi speciile
4.2. Selecţia naturală
4.3. Mutaţiile

4.1 VARIAŢIILE ŞI SPECIILE

Se pretinde că micromutaţiile (schimbări în interiorul unei specii) demonstrează că macromutaţiile (schimbări prin care o specie se transformă în alta) explică mecanismul evoluţiei deşi asemenea schimbări n-au fost niciodată observate.

Este adevărat că variaţii şi schimbări în interiorul speciei pot fi observate în jurul nostru şi pot fi de asemenea produse - spre exemplu prin înmulţire selectivă. Nu avem decât să privim la diversele tipuri de câini sau vaci din jurul nostru, sau la diversele varietăţi de trandafiri. Printre plante, hibridizarea poate fi dusă mai departe decât printre animale, prin procesul cunoscut sub numele de poliploidie. Este însă important să observăm că toate schimbările ce pot fi produse constau doar în variaţii ale caracteristicilor organismelor părinte. Genetica modernă ne arată că speciile sunt variabile în interiorul unor limite foarte largi; genele oricărei specii poartă o anumită instrucţiune genetică (algoritm) care nu se fructifică în întregime deloc în oricare individ sau varietate. Astfel de proprietăţi, nerealizate încă, ca cele conţinute potenţial în gene se pot dezvolta sau pot fi dezvoltate; dar tot ce se poate realiza, prin metode ca înmulţirea selectivă, este de a multiplica proprietăţi prezente deja în masa genetică şi de a reduce genele recesive sau nedorite. Mai mult chiar, unele gene produc anumite caracteristici numai ca răspuns la anumiţi stimuli din mediu. Prin urmare fiecare organism este plastic, în anumite limite, şi poate răspunde sau reacţiona la mediul intern sau extern. Multe variaţii transmisibile, despre care se credea că se datorează mutaţiilor (variaţii întâmplătoare), sunt acum acceptate ca fiind răspunsuri genetic controlate la anumiţi stimuli externi. Această înseamnă că organismele sunt mult mai complicat proiectate decât se credea înainte. Mutaţii apar într-adevăr, dar (aşa cum ne permite să anticipăm a doua lege a termodinamicii) ele sunt de obicei, dacă nu întotdeauna, dăunătoare.

Mendel, în experienţele sale de încrucişare a plantelor cu flori roşii cu cele cu flori albe, a arătat că nu se dobândesc noi caractere. Ele erau prezente în generaţia părinte, deşi erau mascate de gene mai dominante. Analiza statistică a ideilor lui Mendel scoate în evidenţă cu uşurinţă faptul că genele noii generaţii au aceeaşi frecvenţă ca şi ale generaţiei părinte. Pentru a crea noi organe, mai bune şi pentru a obţine o specie nouă din una veche este nevoie de gene noi (nu doar uşor modificate). Sunt cu mult mai multe gene într-o insectă sau într-un mamifer decât se găsesc, de exemplu, într-o bacterie sau amibă. De unde provin aceste gene adiţionale?

Apariţia mutaţiilor avantajoase nu este suficientă pentru a explica evoluţia. Evoluţioniştii pretind că acelaşi organ în animale diferite a evoluat din aceeaşi structură a unui singur strămoş comun. Să luăm, spre exemplu, înotătoarea unei foci, braţul unui om şi aripa unei păsări. Deşi acestea diferă în formă şi funcţie, ele au aceeaşi dispunere a oaselor. Se presupune prin urmare că toate aceste fiinţe s-au dezvoltat dintr-un vertebrat primitiv cu aceeaşi dispunere fundamentală a oaselor. Cu alte cuvinte, genele ce au produs astfel de organe în strămoş se presupune că sunt aceleaşi ca cele ale versiunilor mai evoluate, atât doar că structura genelor s-a schimbat.

De fapt, în multe cazuri, se poate arăta că ceea ce se presupune a fi organe înrudite sunt produse de acţiunea unor gene foarte diferite. Să considerăm gena care guvernează dezvoltarea membrului anterior a vertebratului-strămoş. Puteţi schimba acea genă prin mutaţii de un milion de ori dacă doriţi! Nu va rezulta niciodată o transformare a membrului anterior într-o înotătoare de focă, sau braţ de om, deoarece acestea sunt controlate de gene diferite.

Dacă Logos-ul creator (Inteligenţa din spatele universului) este foarte raţional şi inteligent, ne-am putea aştepta să descoperim indicii legate de aceasta în faptul că El nu risipeşte energie creatoare. Adică, ne aşteptăm ca El să folosească cel mai simplu mod de codificare şi sinteză oriunde acestea este posibil spre a nu risipi efort creator. Un Logos foarte eficient va fi atât de inteligent încât să folosească moduri simple în sintezele codificate biochimic. Biologia este, de fapt, plină de indicaţii ale unei asemenea economii în efortul de proiectare şi a modurilor simple proprii Logos-ului în natură.

Faptul că toate vertebratele seamănă unul cu altul, în ceea ce priveşte configuraţia de bază, poate fi explicat în termenii unui aranjament economicos în activitatea creatoare a Logos-ului. Pentru a proiecta întreaga clasă a vertebratelor, Logos-ul va fi utilizat un plan fundamental de codificare fiziologică care a organizat întreaga construcţie fiziologică a vertebratelor în jurul unei structuri fundamentale numită coloană vertebrală. Membrele omoloage ale vertebratelor pot fi foarte bine interpretate ca variaţii ale unui şablon sau teme fundamentale - planul de bază sau configuraţia tuturor vertebratelor fiind coloana vertebrală şi patru membre. La peşte, acestea sunt cele patru aripioare mobile. La amfibieni, reptile şi mamifere, acestea sunt cele patru membre locomotoare. Picioarele leului de mare, rudimentele de membre de sub pielea anumitor balene şi şerpi demonstrează toate rudenia genetică a tuturor vertebratelor.

Acest procedeu poate explica de asemenea existenţa unor organe rudimentare. Variaţii s-au produs şi în informaţia originară de bază legată de sistemul digestiv. Planul de bază pentru digestie şi excreţie sau pentru sistemul nervos autonom este elaborat de către Logos, prin folosirea energiei creatoare. Putem presupune că acest Logos, destul de inteligent pentru a elabora un asemenea sistem fundamental, va fi de asemenea destul de inteligent spre a nu-şi risipi puterea Sa creatoare, şi de a realiza variaţii ale planului fundamental originar. Astfel, spre exemplu, în proiectarea unui animal consumator de celuloză va fi folosită aceeaşi schemă digestivă ca şi pentru alt animal neconsumator de celuloză. Trebuie prevăzută numai o diferenţă rezonabilă în dimensiunea şi funcţia chimică a apendicelui. Planul digestiv fundamental serveşte suficient de bine cazurile maimuţelor, hipopotamilor, vacilor, câinilor, peştilor şi amfibiilor. Sunt necesare doar mici modificări condiţionate de particularităţile de dietă. Acesta este un mod rezonabil prin care un Creator-Logos şi-ar manifesta inteligenţa şi ar economisi, în acelaşi timp, efort creator.

Apendicele poate fi prin urmare explicat ca o variaţie logică a proiectului fundamental al sistemului digestiv. El reprezintă un capăt al spectrului variaţiilor sistemului digestiv, celălalt capăt urmând să fie găsit la animalele consumatoare de celuloză. Se arată prin urmare că foarte mici modificări genetice a acestui plan de bază conduc la variaţii digestive pentru şoareci, broaşte, şopârle, elefanţi, crocodili, vaci, cămile, maimuţe şi de asemeni pentru om. Dacă inteligenţa Logos-ului dezvoltă atât de mult variaţii creatoare cu un efort creator aşa de redus, înseamnă că Logos-ul creator este un expert nu numai în chimie ci şi în teoria şi tehnica codificării.

4.2 SELECŢIA NATURALĂ

Selecţia naturală este citată ca fiind metoda prin care evoluţia a creat specimene îmbunătăţite. Selecţia naturală este, desigur, prin definiţie opusul înmulţirii artificiale. Cum funcţionează aceasta în practică?

Să ne imaginăm o populaţie de păsări marine în care indivizii pot avea o culoare dintr-un set de câteva culori. Pe măsură ce populaţia creşte, unele păsări vor coloniza o insulă din apropriere, culoarea dominantă a acesteia fiind închisă. Păsările albe sau gri-deschis de pe insulă vor fi remarcate uşor de prădători şi distruse. Păsările de culoare închisă nu vor fi văzute şi astfel vor supravieţui. Treptat se dezvoltă o rasă de păsări de coloare închisă, în timp ce cele de culoare deschisă dispar. Un proces similar se petrece pe altă insulă, a cărui culoare dominantă este însă deschisă şi astfel se dezvoltă o rasă de păsări de culoare deschisă. Astfel, prin selecţie naturală se dezvoltă două rase pornind de la aceeaşi populaţie originară. Eventual acestea ar putea fi considerate noi specii. Evoluţioniştii susţin că evoluţia apare printr-un asemenea proces.

Dar ce s-a întâmplat din punct de vedere genetic? În populaţia originară existau gene pentru culorile negru, negru-gri, gri deschis şi alb. Pe insula neagră acest fond de gene a fost redus la genele pentru culorile neagră şi neagră-gri prin dispariţia păsărilor de culoare deschisă. Selecţia naturală face deci fondul de gene mai sărac. Există mai puţine gene (nu gene modificate) iar nu mai multe aşa cum ar necesita teoria evoluţiei (deoarece dacă o populaţie nu dobândeşte noi gene, ea nu va putea deveni niciodată mai complexă). Deoarece noua populaţie de păsări de culoare închisă este genetic mai săracă, ea este mai expusă la dispariţie. O schimbare mică în mediul ambiant, ca de exemplu deschiderea culorii dominante, ar face posibilă dispariţia rasei din cauza prădătorilor. Dacă un asemenea proces s-a petrecut pe scară mare, ne aşteptăm ca multe specii să fi dispărut şi aceasta este exact ceea ce demonstrează istoria. Cu alte cuvinte, selecţia naturală tinde spre moarte genetică şi nu spre dezvoltarea de noi specii mai complexe (datorate schimbării din mediu şi izolării).

Am văzut că procesul de selecţie naturală duce la o varietate nouă de fiinţe mult mai sărace în gene active decât populaţia din care provin. Din punct de vedere evoluţionist aceasta înseamnă că fiinţele de tipul amibei, din care noi toţi ar trebui să ne tragem, aveau un fond de gene infinit mai bogat şi mai variat decât al nostru! Evident aceasta este ridicol. Dintr-un punct de vedere cu adevărat ştiinţific, trebuie să fi existat cândva grupuri de animale posedând o bogată varietate de caractere din care s-au dezvoltat tipurile mai specializate pe care le avem astăzi. Aceasta este probabil ceea ce Biblia înţelege când ne spune că Dumnezeu a creat animalele după felul lor. Vedem în procesul de selecţie naturală nu metoda prin care evoluţia a progresat, ci mai degrabă înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu. Să ne amintim că clima ce o avem acum nu este aceeaşi ca cea dominantă când pământul a fost creat. Inundarea întregului glob pe timpul lui Noe a produs schimbări uriaşe. Dumnezeu în marea Sa înţelepciune a creat omul şi cele mai multe animale cu o adaptabilitate genetică suficientă pentru a le permite să supravieţuiască acestor schimbări. Unele, ca de exemplu dinozaurii, nu s-au putut adapta şi prin urmare au pierit. Există astăzi animale ca peştii tropicali, animalele polare restrânse la

regiuni climatice înguste. Selecţia naturală trebuie să le fi permis acestora să supravieţuiască din populaţia originară creată de Dumnezeu.

Procesul de selecţie naturală operează deci asupra factorilor deja prezenţi în populaţie. Spre exemplu, forma de culoare închisă a moliei, care a devenit predominantă faţă de forma de culoare deschisă, datorită poluării industriale a habitatului ei, exista deja, mai înainte ca selecţia naturală să fi făcut ca ea să devină cea mai comună formă de molie. Doar forma de culoare închisă a supravieţuit în mediul industrial, deoarece numai ea era convenabil camuflată de privirile prădătorilor ei. Dumnezeu ne-a creat cu un potenţial mult mai mare decât aveam nevoie la început. Adam trebuie să fi avut un potenţial genetic suficient tuturor raselor umanităţii. Departe de a fi specimene evoluate ale umanităţii, suntem în realitate variante degenerate, cu un fond genetic activ mai sărac.

4.3 MUTAŢIILE

Teoria evoluţiei presupune că gene noi, îmbunătăţite pot fi produse prin mutaţii din genele existente şi de fapt soarta teoriei moderne a evoluţiei depinde de această chestiune. În primul rând, este sigur că mutaţii pot să apară şi apar. În al doilea rând, este la fel de sigur că orice schimbare majoră într-o genă este înspre mai rău. La aceasta ne şi putem aştepta. Genele sunt complicate şi minunat proiectate şi orice schimbare majoră în ele le va face să funcţioneze mai puţin eficient. De fapt lucrul acesta este recunoscut de geneticieni după 70 de ani de experimentări intense. În tot acest timp ei au indus mii de mutaţii în diferite organisme, dar nu au putut realiza cel puţin un caz convingător de mutaţie care să fie în mod clar spre binele organismului. De fapt se acceptă acum în mod unanim că mutaţiile în condiţii naturale sunt aşa de rare şi de dăunătoare, încât atunci când apar nu au nici o semnificaţie pentru genetica populaţiei. Orice indivizi în care apar mutaţiile vor tinde să dispară şi astfel structura genetică a populaţiei va rămâne neafectată.

Mutaţia este, în esenţă, o schimbare bruscă şi aparent întâmplătoare în structura genetică a celulei germene, cauzată de pătrunderea în celulă a radiaţiei, a unei substanţe chimice mutagene sau a oricărui agent producător de dezordine. Aceasta este ceea ce se întâmplă într-o moleculă de ADN când ceva nu merge bine şi are loc o transmisie deficitară a informaţiei, rezultatul fiind, într-o măsură oarecare, o structură dezordonată menită să fie eliminată probabil prin selecţie naturală. Mutaţiile întâmplătoare generează în mod necesar, nu ordine, ci dezordine, iar selecţia naturală constituie în cel mai bun caz un mecanism de eliminare a produşilor dezorganizaţi şi neadaptaţi din presiunea mutaţională, menit să conserve sistemele complexe deja existente.

Mecanismul fiziologic exact, responsabil de îmbătrânire şi moarte, n a fost deplin determinat dar unii oameni de ştiinţă cred că principala cauză se află în mutaţiile somatice. Acestea sunt schimbări bruşte în structura celulelor somatice (diferite de celulele germene care transmit caracterele genetice de la părinte la progenitură), induse de radiaţie sau alţi mutageni ce afectează organele şi structura generală a celulelor corpului animal. Aceste mutaţii somatice nu au nici un efect asupra evoluţiei, deoarece după cum s-a stabilit, caracterele dobândite nu pot fi moştenite. Este interesant să observăm că aceste celule somatice sunt mult mai puţin protejate de factorii mutageni decât sunt celulele germene. Cu toate acestea, în ambele cazuri efectul mutaţiilor este dăunător.

Variaţii considerabile pot avea loc într-o specie; pot exista mai puţine feluri fundamentale de fiinţe decât au crezut creaţioniştii uneori. Schimbările ce apar se plasează întotdeauna în limitele moştenirii genetice imprimate speciei respective. Ansamblul genelor unui anume fel de fiinţă este doar o expresie variabilă a aceluiaşi şablon fundamental. Acest şablon, bazat pe principiile structurale ale celulei, defineşte specificitatea unui tip. O variabilitate de acest tip, în limitele speciei, este exact ceea ce ne aşteptăm să găsim, bazându-ne pe Biblie, dacă oamenii de toate rasele, spre exemplu, sunt descendenţi din Noe.

Această adaptabilitate a fiinţelor, în interiorul unor limite largi dar definite, lasă fără nici o bază multe argumente avansate de obicei de evoluţionişti. Interacţiunea moştenirii genetice cu factorii de mediu oferă o explicaţie ştiinţifică mult mai satisfăcătoare a adaptărilor atribuite de obicei selecţiei naturale bazate pe mutaţii întâmplătoare. Adaptările minore la mediu sunt, în mod repetat, avansate de evoluţionişti ca dovezi experimentele ale evoluţiei, dar în realitate ele nu tind de loc să demonstreze că macro-evoluţia, care ne interesează pe noi, adică evoluţia unor tipuri de fiinţe realmente noi, are loc cu adevărat. Dimpotrivă, dovezile biologice şi genetice sunt împotriva acestui punct de vedere.

Înapoi la Capitolul 3 - Teoria Evoluţiei în lumina Matematicii

Înainte la Capitolul 5 - Teoria Evoluţiei în lumina Geologiei
(Fosilele - interpretări / Ordinea straturilor sedimentate / Omul - maimuţă / Metode de datare a fosilelor / O interpretare alternativă (CREAŢIONISTĂ) a fosilelor)

Înapoi la Cuprins (Evoluţie sau Creaţie?)

Înapoi la Index predici