CREAŢIA SAU EVOLUŢIA?

5. TEORIA EVOLUŢIEI ÎN LUMINA GEOLOGIEI

Sumar:
5.1. Fosilele - interpretări
5.2. Ordinea straturilor sedimentate
5.3. Omul - maimuţă
5.4. Metode de datare a fosilelor
5.5. O interpretare alternativă (CREAŢIONISTĂ) a fosilelor

5.1 FOSILELE - INTERPRETĂRI

Linia principală sugerată pentru verificarea teoriei evoluţiei este cea care decurge din fosile. Dacă evoluţia a avut loc cu adevărat, ne aşteptăm să găsim o dezvoltare treptată printre fosile, o dispersare treptată de la organisme simple la organisme mai complicate. Aceasta este într-adevăr impresie pe care o avem privind diagramele ce însoţesc multe manuale evoluţioniste.

Situaţia adevărată este însă foarte diferită; fiecare tulpină şi grup de fiinţe îşi face apariţia într-o formă clară, neexistând forme intermediare. Este adevărat, desigur, că evoluţioniştii au fost capabili să aranjeze serii de fosile astfel încât să indice o dezvoltare evoluţionistă. Cea mai cunoscută secvenţă este cea a calului. Dar în acest caz trebuie reamintit că diversele fosile implicate provin din cele mai diferite părţi ale lumii şi nu există nici o evidenţă că unele provin din altele, după cum nu există, în multe cazuri, nici o dovadă clară a vârstei lor relative.

Asemenea grupuri de fosile înrudite pot fi explicate în diverse moduri; fosilele pot aparţine la specii diferite, dat fiindcă, după cum ştim, numeroase specii au dispărut. În mod alternativ (şi aceasta este poate cel mai probabil) e posibil ca fosilele să aparţină aceleiaşi specii. Analog, spre exemplu, n-ar fi prea greu să aranjăm scheletele diverselor tipuri de câini contemporani într-o anumită ordine, ilustrând o evoluţie imaginară, să spunem în ordinea crescătoare a mărimii, dar aceasta ar ignora alte aspecte ale acestor câini, aspecte ce nu urmează această secvenţă ascendentă. Există, după cum am văzut, o variabilitate extinsă în cadrul speciei; dar nu există dovezi fosile ale unei legături reale între diversele tipuri de animale.

Revenind la exemplul calului, se spune că depozitele fosile expun un animal cu patru degete la picioare, cunoscut sub numele de Eohippus, într-un strat timpuriu, Eocenul. Evoluţionişti pretind, după cum am văzut, că acesta este strămoşul calului modem şi că pe măsură ce avansăm spre straturile superficiale, fosile cu trăsături mai apropiate de cele ale cailor de astăzi vor fi găsite. Totuşi, faptele nu susţin aceste pretenţii şi este improbabil ca Eohippus să fie strămoşul calului din următoarele motive;

1) Fosilele de cal nu se află una sub alta în sol. Dimpotrivă, oase de Eohippus se găsesc adesea la suprafaţă şi singurul motiv pentru care aceste straturi se numesc Eocen este pentru că fosile de Eohippus au fost găsite în ele!

2) Fosilele sunt reprezentate ca expunând o creştere treptată în mărime, pe măsură ce Eohippus s-a transformat în calul modern. Totuşi, acest tip de argument este nepermis, după cum am văzut, deoarece astăzi există cai de diferite mărimi.

3) Eohippus şi calul modern au amândoi 10 perechi de coaste. în timp ce formele intermediare au, una (Orohippus) 15, iar alta (Pliohippus) 19!

4) Nu s-a realizat în general, faptul că Eohippus are un schelet toarte asemănător cu cel al unei fiinţe contemporane numită Hyrax. Unii oameni de ştiinţă cred că Eohippus nu are nici-o legătură cu calul, ci este pur şi simplu o formă de Hyrax (un tip similar bursucului de stâncă african).

Ce observăm deci privind depozitele de fosile?

a) O absenţă a organismelor primitive în straturile pre-cambriene: teoria evoluţiei implică faptul că toate speciile devin, treptat, din ce în ce mai diversificate, pornind de la forme rudimentare, care în ultimă analiză provin dintr-un strămoş comun, fie că este vorba de animale, fie plante. Logic vorbind, ar trebui să descoperim urme ale acestui proces, pe măsură ce citim depozitul de fosile. Găsim, de fapt, în primele straturi de fosile (cele ce s-au depus primele) urme ale acestor organisme primitive? Deloc. Au fost găsite urme de viaţă, organisme microscopice, care însă, ne uimesc prin nivelul lor ridicat de complexitate şi care nu pot fi numite primitive, oricâtă imaginaţie am avea. Pe de altă parte nu au fost găsite nici-un fel de organisme rudimentare care ar putea fi considerate strămoşi posibili a diverselor forme de viaţă ce apar în straturile următoare. Cum poate fi explicată această absenţă stranie, dacă acceptăm ipotezele teoriei evoluţiei, conform cărora era pre-cambriană a durat câteva sute, dacă nu câteva mii de milioane de ani? Straturi pre-cambriene se găsesc în multe locuri şi unele din ele sunt extrem de groase, de la 1000 la 1500 metri. Este rezonabil să credem că nici una din formele de viaţă, din care provin formele mai evoluate, nu a fost fosilizată în imensa perioadă de timp sau printre numeroasele exemple din era pre-cambriană ce pot fi examinate astăzi? După unii paleontologi, aceste forme primitive au existat dar amprenta lor a dispărut în cursul schimbărilor la care a fost supus stratul. Din nefericire pentru cei cu acest punct de vedere, s-a arătat că straturile groase din pre-cambrian sunt tocmai cele care n-au suferit nici o schimbare niciodată şi sunt prin urmare perfect corespunzătoare proceselor de fosilizare. Prin urmare fosilele primitive ar trebui găsite în aceste straturi, dar… nu sunt!

b) Un grad ridicat de complexitate în fosilele din cambrian: În straturile din cambrian fosilele nu se mai găsesc cu greutate. Ele sunt foarte numeroase şi foarte diversificare. Fauna din cambrian cuprinde reprezentanţi ai tuturor grupurilor mari de nevertebrate care mai există şi astăzi. Speciile încă vii astăzi sunt uşor de recunoscut, cu toate caracterele lor, de îndată ce le întâlnim în straturile în care au fost fosilizate. Straturile din cambrian expun o bruscă explozie de specii. Pe măsură ce examinăm straturile din cambrian, care sunt recunoscute a fi cele mai vechi conţinând fosile, avem impresia că multe specii marine existau deja în acel timp, foarte clar diferenţiate una din alta, ca de altfel şi un număr mare de plante de uscat. Este ca şi când lumea acelui timp era tot atât de complexă ca şi cea din zilele noastre. Este ca şi când ea ar fi provenit de-a dreptul din mâinile Creatorului, iar o catastrofă a îngheţat toate formele vii exact aşa cum erau. Unele forme sunt diferite de cele din zilele noastre, în timp ce altele sunt foarte asemănătoare, iar în unele cazuri chiar identice. În această ultimă categorie intră algele albastre, bureţii şi viermii marini, de exemplu.

Desigur, s-ar putea obiecta că toate formele vii din straturile din cambrian sunt marine, ceea ce dovedeşte că lumea acelui timp era foarte diferită de a noastră. Vom răspunde că nu suntem deloc convinşi că aşa stau lucrurile. Microanaliza polenurilor şi sporilor ne obligă să tratăm obiecţia cu grijă deosebită, deoarece a fost posibil să se stabilească prezenţa plantelor purtătoare de spori avansate şi a ferigilor în straturile cambrianului. Până foarte de curând nu s-a crezut că aceste forme de plante să fi apărut decât sute de milioane de ani mai târziu.

În acest caz, se va obiecta, n-ar trebui să găsim unele fosile terestre diferite de cele menţionate? Există câteva, adevărat, dar ele sunt foarte rare. Lucrul nu este surprinzător, deoarece speciile cel mai simplu de îngropat în sedimente, în caz de catastrofă, sunt cele marine. Fosile terestre sunt extrem de greu de găsit astăzi pe fundul oceanelor. Totuşi, ele se găsesc în straturi deasupra nivelului mării, dar foarte rar în mare.

Aceasta este imaginea celor ce le găsim în straturile din cambrian: numeroase nevertebrate marine şi foarte rar alte tipuri. Aceasta n-ar trebui să ne surprindă, dacă apreciem că ele sunt rezultatul unei catastrofe care a avut loc. Fosilele din precambrian, care variază foarte mult, cele mai multe dintre ele marine, sunt resturile animalelor ce trăiau pe fundul oceanului când le-a copleşit sedimentarea rapidă produsă de potop. Lumea straturilor din cambrian ne lasă impresia unei lumi gata terminate şi a unei explozii bruşte de forme vii. Ele sunt deja foarte complexe, diferă foarte mult între ele şi sunt adaptate habitatului lor marin. Niciunde nu ni se lasă impresia că ele au evoluat din strămoşi primitivi, deoarece nu există nici o urmă a acestor presupuşi strămoşi primitivi în straturile inferioare. Nu există o explicaţie satisfăcătoare a absenţei lor.

Aceste fiind date, n-ar trebui oare să ne bazăm concluziile pe fapte observate, mai degrabă, decât să pretindem că aceşti strămoşi trebuie să fi existat? N-ar trebui să adaptăm teoria la realităţi în loc să adaptăm realităţile la teorie?

După cum am arătat, formele tranziţionale între grupuri, familii şi specii lipsesc. Aceasta confirmă impresia că speciile fosilizate găsite n-au evoluat una din alta, ci ele reprezintă specii stabile diferind una de alta. 0 dovadă concretă o reprezintă fosilele vii, prezente în zilele noastre, care reprezintă o enigmă pentru evoluţionişti. Aceste pot fi grupate în câteva categorii:

a) Întâi, sunt cele ce se găsesc în toate straturile de fosile şi au şi astăzi exact aceeaşi formă. În acest grup intră bureţii, viermii marini, calcanii, rechinii, castraveţii de mare, scorpionii, etc. Un exemplu, din cele mai curioase, din acest grup este Tuatara, o reptilă care arată ca o şopârlă mare, pe care o găsim adesea în straturile din jurasic şi care trăieşte încă în Noua Zeelandă, singura supravieţuitoare din grupul ei. Toate aceste specii au supravieţuit până astăzi, fără a-şi schimba aparenţa sau modul de viaţă, în ciuda tuturor posibilităţilor pe care 1e-a oferit evoluţia. Cum poate fi explicată o asemenea permanenţă? De ce n-au evoluat şi ele, aşa cum se presupune că au făcut celelalte? De ce au rezistat ele? Desigur, vor spune unii, condiţiile au favorizat evoluţia într-un loc, dar nu în altul. Ce se poate spune despre o teorie în măsură să împace situaţii diametral opuse? Există variaţie? — aceasta este citată ca dovadă a evoluţiei. Nu există schimbare? — aceasta este excepţia care confirmă regula.

b) Al doilea grup de fosile vii sunt cele ce nu apar în unul sau două straturi şi care totuşi au reapărut astăzi, fără să fi evoluat, Coelacanth-ul, care reprezintă un grup despre care se credea că a dispărut la sfârşitul cretacicului, cu circa 90 milioane de ani în urmă, este un exemplu. Se cunosc astăzi nouă specimene pescuite în ocean care sunt practic identice cu fosilele de Coelacanth găsite în straturile cretacicului. Acesta nu este însă singurul exemplu. Se poate cita de asemenea Lepidocaris, un crustaceu primitiv din devonian, despre care se credea că a dispărut cu 300 milioane de ani în urmă, dar care a fost pescuit viu lângă Long Island în 1953, de asemenea se pot cita Hutchinsoniella macrocantha şi Derocheilocaris, două crustacee primitive microscopice descoperite în nisipul de pe fundul mării, în apropiere de New England. În 1957 au fost descoperiţi pe fundul mâlos al mării câteva crustacee foarte apropiate de trilobiţi, deşi trilobiţii, foarte răspândiţi în cambrian, au dispărut după era primară. De asemenea, în lumea vegetală, se poate cita exemplul copacilor Metasequoia, dispăruţi încă din miocen, acum aproape 20 milioane de ani, dar crescând astăzi în China. Asemenea exemple ridică următoarea întrebare: de ce nu se găsesc fosilele lor în straturile groase şi întinse despre care se crede că reprezintă milioane de ani de istoriei a pământului? Dacă aceste fosile reprezintă, într-adevăr, doar mărturii ale vieţii în ere depărtate, cum putem explica reapariţia lor astăzi, după ce au dispărut total din straturile ce urmează pe cel în care erau aşa de numeroase? Prezenţa lor astăzi demonstrează că aceste specii n-au încetat de fapt să existe pe suprafaţa pământului. Cum se face atunci ca fosilizarea nu a afectat una din aceste forme de viaţă într-o perioadă de sute de milioane de ani? Deşi se spune că fosilizarea este un fenomen rar, aceasta nu poate reprezenta o explicaţie, deoarece au fost găsite totuşi milioane şi milioane de fosile.

Ne putem socoti îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva prezenţa abundentă a anumitor forme de viaţă, în anumite tipuri de sedimente, ar putea fi atribuită unei catastrofe bruşte care le-a sedimentat în propriul lor habitat. Aceasta ar explica extrema lor abundenţă într-un strat şi absenţa lor în straturile ce urmează. Cu alte cuvinte, prezenţa lor în straturile geologice în care se găsesc este rezultatul unei catastrofe care a afectat zona ecologică în care au trăit aceste specii la momentul îngropării lor bruşte în sediment. Un argument în sprijinul acestei teze este acela că cele mai multe fosile sunt ale animalelor marine ce trăiesc în zone ecologice specifice (habitate), cele de pe fundul oceanului, alcătuite din mâl şi nisip, adică în habitatele în care se găsesc şi astăzi! Fiind îngropate în straturi de sediment, ele nu apar în straturile următoare dar apar astăzi în habitatul lor natural pe care supravieţuitorii l-au repopulat.

c) Al treilea tip de fosile vii sunt cele care au fost considerate legături lipsă posibile (forme intermediare), descoperite de curând, complet neschimbate, în exact aceeaşi formă în care ele apar în straturile fosile. Asemenea forme a căror caracteristici le-ar plasa între grupe, există astăzi. Conform teoriei evoluţiei, ar fi trebuit să apară situaţia opusă. Formele intermediare ar trebui găsite în straturile fosile în care se presupune că sunt, dar ele nu apar astăzi în ordinea naturală. Neopilina galatae, un tip de moluscă segmentată, e cunoscută din 1952, când a fost dragată de la o adâncime de 3500 metri în apropierea coastelor Mexicului. Această moluscă, încă se presupune că a dispărut de 280 milioane de ani şi că a fost o formă intermediară ducând la cefalopode (sepii, caracatiţe).

5.2 ORDINEA STRATURILOR SEDIMENTATE

Evoluţioniştii au conceput o coloană geologică, pe baza fosilelor, având cambrianul ca cea mai veche rocă conţinând fosile. Dacă această coloană este corectă, ne aşteptăm, desigur, să găsim straturile de rocă în această ordine peste tot în lume. Pot fi făcute trei observaţii:

- Prima este aceea, că nicăieri nu se găsesc toate aceste nivele la un loc: în cel mai bun caz se găsesc doar unul sau două straturi.

- A doua observaţie: în multe locuri straturile nu se găsesc în ordinea corectă. De exemplu, rocă pre-cambriană se găseşte deasupra rocii din cretacic în Montana. În Wyoming, rocă din ordovician se află deasupra celei din terţiar. Pe un vârf din Alpi straturile se găsesc în următoarea ordine începând de jos: eocen, triasic, cretacic, în timp ce ordinea ar trebui să fie: triasic, cretacic, eocen! Matterhorn este compus din roci mai vechi decât cele pe care este aşezat.

Dacă potopul biblic este o realitate, ordinea generală în care ne aşteptăm să găsim fosilele ar fi: nevertebrate marine, peşti, amfibii, reptile, mamifere, omul. Câteodată aceasta este ordinea observată. Evoluţioniştii greşesc considerând această ordine ca o înregistrare a evoluţiei vieţii de la organisme simple la om. Ea reflectă de fapt un număr de factori, dintre care doi sunt: habitatul diferitelor forme de viaţă la timpul potopului şi abilitatea animalelor şi omului de a se sustrage nivelului în creştere al apelor, până când aceasta i-a depăşit.

Potopul, prin însăşi natura sa, era un eveniment haotic, ceea ce ne conduce la două concluzii: prima, n-ar trebui să fim surprinşi de a găsi multe excepţii de la comportarea generală descrisă şi a doua, n-ar trebui să găsim secvenţa completă în nici un loc. Evidenţa confirmă aceste concluzii, dar este imposibil teoriei evoluţiei să explice aceleaşi fapte.

- A treia observaţie: Cel puţin trei sferturi din suprafaţa pământului, inclusiv vârfurile celor mai mulţi munţi, sunt acoperite cu roci sedimentare. Sedimentul trebuie să fi fost, desigur, erodat din alte locuri, iar apoi transportat şi depus. Aceasta este exact ce s a întâmplat în timpul potopului. Există evidenţe care arată că aceste straturi groase de sediment au fost depuse într-un timp scurt, iar nu treptat, în milioane de ani. Multe animale fosile şi trunchiuri de copaci, de exemplu, se găsesc în câteva straturi de cel puţin 6,7 metri grosime. Partea superioară a acestor polistraturi este la fel de bine conservată ca cea inferioară, indicând faptul că întregul animal sau copac a fost acoperit într-un timp scurt de straturi de sediment. în unele părţi ale SUA, reptile uriaşe se află îngropate în acest fel. Dacă sedimentarea s-ar fi făcut în ritmul de azi, ar fi fost nevoie de 5000 ani pentru a acoperi aceste animale. Lângă Edinburgh a fost găsit un trunchi de copac fosilizat. Era lung de 24,8 metri, intersectând 10—12 straturi diferite: din fosilizarea sa uniformă era clar că a fost îngropat repede.

5.3 OMUL - MAIMUŢĂ

Pentru omul obişnuit, dovada importantă a evoluţiei constă în aşa numitul om-maimuţă a cărui fosilă a fost găsită. Trebuie, însă, să ne întrebăm dacă aceste resturi sunt într-adevăr conclusive. să ne amintim că craniile oamenilor contemporani sunt extrem de variate, unii oameni semănând omului de Neanderthal, despre care se acceptă unanim că era pe de-a întregul uman. Cele mai multe cranii antice sunt excepţional de mari.

Problema evoluţiei umane se sprijină pe foarte puţine fosile, toate fiind foarte îndoielnice. În cele mai multe cazuri, resturile sunt aşa de fragmentate încât, analiza lor exactă şi evaluarea lor pare imposibilă. Evidenţa pe care o aduc este insuficientă spre a forma baza concepţiei evoluţiei umane din strămoşi sub-umani. Cele mai multe din ele, se pare, reprezintă resturi a diferite fiinţe asemănătoare maimuţei, probabil dintr-o specie dispărută astăzi. Maimuţele diferă de om prin volumul creierului lor. Aşa zisul om-maimuţă sudic, din Africa de Sud şi de Est, are un volum cuprins între 400 cm3 şi 650 cm3, ceea ce egalează media gorilelor contemporane şi reprezintă numai o treime din cel al omului modern (1450 cm3). Volumul omului din Java şi Pekin este cuprins între 860 cm3 şi 1075 cm3. Doar începând cu omul din Neanderthal, a cărui creier are volumul între 1300 cm3 şi 1600 cm3, putem vorbi de umanitate. Fosile de om adevărate au fost descoperite (în Italia şi în California) la nivele mai coborâte decât cele ale aşa numitului om-maimuţă. Aceasta dovedeşte că oamenii trebuie să fie tot aşa de vechi sau mai vechi decât omul-maimuţă şi deci nu pot descinde din el. Richard Leakey pretinde să fi găsit, în Africa, resturile unui om de tip modern, într-o rocă cu mult mai veche decât roca ce conţine omul-maimuţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci orice ar fi fost omul-maimuţă, el nu este, cu siguranţă, legătura lipsă dintre om şi maimuţă.

5.4 METODE DE DATARE A FOSILELOR

Cum datează fosilele, în general, oamenii de ştiinţă? O fac pe baza unei argumentări tautologice foarte mult folosite. În câteva cuvinte, această argumentare decurge astfel: Ce vârstă are această fosilă? Depinde de locul ocupat în coloana geologică de roca ce o conţine. Şi unde se află roca în coloana geologică? Depinde de fosilele pe care le conţine! La începutul acestui secol, oamenii de ştiinţă, au început să perfecţioneze metodele radioactive de datare pe care se bazează estimările contemporane ale vârstei pământului. Radioactivitatea e cauzată de faptul că atomii substanţelor radioactive sunt instabili, adică au tendinţa de a emite spontan anumite particule şi de a se transforma astfel în alţi atomi. În timpul acestui proces, atomii radioactivi emit energie odată cu aceste particule. Fiecare substanţă radioactivă se dezintegrează cu o anumită viteză. S-a estimat că fiecărei substanţe radioactive îi este necesar un anumit timp pentru ca jumătate din atomii ei să se dezintegreze. Acesta este timpul de înjumătăţire al acelei substanţe. În încercarea de datare a fosilelor sunt folosite diferite metode, fiecare cu limitările şi presupunerile ei:

Metoda uraniului, spre exemplu, nu poate fi folosită la datarea fosilelor, deoarece rocile ce conţin plumb provenit din uraniu nu sunt tipul de roci ce conţin fosile şi apoi uraniul nu poate fi folosit la datarea obiectelor mai tinere de 10 milioane de ani.

Metoda potasiu-argon (K/Ar) poate fi folosită, în principiu, la datarea rocilor mai tinere, dar nu poate fi aplicată spre a data direct fosilele. Totuşi, ea este adesea folosită la datarea fosilelor prin măsurarea vârstei unei roci potrivite (cu metoda) cu care acestea sunt asociate. Omului primitiv găsit de Richard Leakey i s-a atribuit o vârstă de 2,6 milioane ani cu această metodă. Expertul în datare, care a făcut măsurătorile, prof. E.T. Hall, a declarat de curând că prima probă de rocă analizată a dat vârsta imposibilă de 220 milioane ani. Această vârstă a fost pur şi simplu dată de-o parte, pentru că nu se potrivea ideilor evoluţioniste, iar analiza a continuat cu o două probă. Aceasta a dat vârsta mai 'acceptabilă' de 2,6 milioane ani. Acest exemplu ilustrează atât nesiguranţa metodei K/Ar cât şi maniera suspectă prin care evoluţioniştii interpretează datele.

O altă metodă folosită este metoda carbonului 14 (C14), metodă care, în principiu, poate fi aplicată direct fosilelor, în timp ce toate celelalte metode depind de datarea rocilor în care au fost găsite fosilele. Dar chiar şi în acest caz, din diferite motive, se acceptă în general faptul că metoda C14 poate fi aplicată materialelor cu o vechime cuprinsă între 5.000 şi 10.000 ani. Chiar şi Libby, cel ce a dezvoltat metoda, admite aceasta.

Trebuie subliniat că toate aceste metode depind de două presupuneri:

Prima este ipoteza uniformităţii, conform căreia viteza de dezintegrare a diverselor substanţe a fost întotdeauna constantă (adică aceeaşi cu cea de astăzi).

A doua ipoteză ignoră faptul că este imposibil de ştiut cu siguranţă pentru fiecare substanţă reziduală cât de mult din aceasta se afla iniţial în probă (substanţa reziduală pentru uraniu este plumbul, iar pentru C14 este C12). Trebuie deci făcute anumite presupuneri, iar vârsta dedusă astfel depinde în întregime de aceste presupuneri. Dacă numai o presupunere este greşită, rezultatul final va fi de asemenea greşit.

Fără a face o analiză detaliată a acestor metode, trebuie să ne întrebăm care sunt valoarea şi semnificaţia rezultatelor obţinute. Se referă oare cu adevărat aceste numere la vârste? Ne îndoim că da. Probele minerale studiate au avut adesea o istorie geologică foarte complexă şi nu este deloc sigur că vârstele obţinute se referă la momentul formării acelor minerale.

Una dintre cele mai bune metode folosite în prezent, metoda potasiu/argon (K/Ar), a scos la lumină un defect considerabil al rezultatelor propuse. În 1968 au fost realizate experienţe în regiunea insulelor Hawai, pe roci vulcanice formate în ultimii 200 ani. Rezultatele au arătat că aceeaşi rocă vulcanică (bazalt) de cel mult 1000 ani, sau cel mai probabil de numai 200 ani, avea următoarele vârste: 0,22 milioane ani dacă proba provenea de la adâncime de 500 m sub nivelul mării; 42,9 milioane ani dacă adâncimea era de 2500 m şi 19,5 milioane ani dacă adâncimea era de 5000 m. Măsurătorile pe probe luate de la acelaşi nivel dar extrase de la diferite adâncimi din rocă, au dat rezultate diferite. Astfel vârstele obţinute pentru o singură probă din acelaşi tip de rocă, formată în decursul istoriei scrise, pot varia de la 1 milion de ani la 42 milioane ani! Asemenea rezultate discreditează în mod clar metoda folosită.

Totuşi, dacă aceste elemente radioactive şi produşii lor stabili coexistau înainte de potop şi dacă ele au fost dizolvate în apă relativ acidă, iar apoi răspândite la întâmplare astfel încât cristale cu compoziţii izotopice diferite au fost alăturate în procesul de sedimentare şi compactare a rocii şi dacă concentraţiile acestor elemente s-au modificat cu adâncimea la care roca s-a compactat sau răcit, iar scoarţa pământului a fost supusă unor frământări violente (în principal vulcanice) astfel încât straturile de rocă au fost remodelate şi supuse unor temperaturi extrem de ridicate care au condus la eliberarea anumitor elemente, provenind din dezintegrarea radioactivă, cum ar fi gaze nobile şi plumb, atunci am avea motive să identificăm cifrele rezultate nu cu ani solari, ci cu altceva. Dacă lucrurile stau aşa, atunci cifrele obţinute nu au nimic de-a face cu vârsta rocii ci reflectă efectele pe care le au asupra rocii gravitaţia, presiunea hidrostatică, răcirea bruscă în contact cu apa cât şi existenţa în lumea premergătoare potopului atât a elementelor radioactive, cât şi a produşilor lor. Este important să înţelegem aceste implicaţii deoarece, ipotezele adoptate în prezent insistă asupra faptului că dezintegrarea radioactivă este unica sursă a plumbului şi argonului în roci. Dacă ipoteza acţiunii potopului asupra elementelor este corectă, atunci, nivelul curent al radioactivităţii rocilor nu are nici-o legătură cu vârsta lor. În lumina acestor fapte, este greu de văzut cum oamenii de ştiinţă pot acorda cu încredere pământului vârsta de 4.500 milioane ani.

5.5 O INTERPRETARE ALTERNATIVĂ (CREAŢIONISTĂ) A FOSILELOR

Cei mai mulţi creaţionişti sunt convinşi că cheia adevăratei înţelegeri a rocilor sedimentare purtătoare de fosile este marele potop din zilele lui Noe. Fosilele ne vorbesc, nu de o evoluţie treptată a vieţii pe pământ de-a lungul unor ere îndelungate, ci mai degrabă de o dispariţie bruscă a vieţii, în întreaga lume, într-o singură epocă. Ele vorbesc despre o moarte bruscă şi o îngropare rapidă a fiinţelor — altfel ar fi fost distruse repede de bacterii, animale de pradă şi alţi agenţi de descompunere.

Dat fiind, că rocile ne vorbesc pretutindeni de catastrofism, şi nu de uniformitate şi deoarece nu există nici un mod de a distinge o eră de alta, iar timpul scurs între un sistem de roci şi altul nu este evident, se pare că este rezonabil să ne imaginăm că întregul ansamblu de straturi purtătoare de fosile a fost creat într-o singură catastrofă cuprinzând întregul glob. Această teorie permite, desigur, o impunătoare complexitate de fenomene locale şi formarea unei largi varietăţi de secvenţe stratigrafice, în diverse părţi ale lumii. Ea implică un cataclism hidraulic şi sedimentar global, însoţit de mari mişcări vulcanice şi tectonice, urmate apoi de o schimbare drastică a climatului şi de o perioadă de glaciaţie continuă.

Ordinea generală a fosilelor de la simplu, la partea inferioară, spre complex, la partea superioară, este exact ceea ce e de aşteptat într-un asemenea cataclism. Diferitele epoci geologice sunt în realitate diferite zone ecologice într-un epocă antediluviană. Organismele marine simple tind să fie îngropate în partea ce mai coborâtă a coloanei geologice, pentru simplul motiv că ele trăiau la adâncime. Păsările şi mamiferele se găsesc în „epoci geologice mai recente” doar pentru că ele trăiau la suprafaţă şi aveau o mobilitate mai mare. Decisivă a fost şi selectivitatea hidrodinamică: apele potopului tind să selecteze obiectele după forma şi masa lor. Prin urmare organismele cu structură simplă şi densitate mare vor tinde să se depună mai repede şi deci mai în profunzime. Organisme de aceeaşi formă şi dimensiuni vor fi îngropate împreună.

Cauza ploilor torenţiale a fost colapsul „apelor de deasupra întinderii” (Geneza 1:7) şi eliberarea „apelor subterane” (Geneza 7:11; 8:2). În ambele cazuri cauza a fost activitatea vulcanică. Cenuşa vulcanică eliberată în atmosferă a produs condensarea perdelei de vapori şi căderea unor ploi anormale. În acelaşi timp, s-au produs schimbări climatice drastice (în special scăderi mari de temperatură). Mamuţi şi alte animale ce păşteau paşnic în Siberia au fost surprinse de un val de frig, cu temperaturi sub 100 grade Celsius care le-a îngheţat pe loc. Înainte de potop această uriaşă perdea de vapori de apă, invizibilă şi prin urmare transparentă pentru lumina corpurilor cereşti (Geneza 1:16), a produs un magnific efect de seră la nivel planetar. Climatul era cald şi blând pretutindeni, nepermiţând deplasări globale ale maselor de aer şi excluzând ploaia aşa cum o cunoaştem astăzi (Geneza 2:5; 9:13). Chiar şi mamuţii trăiau într-un climat cald (deşi având păr, nu aveau glande sebacee). Perdeaua de vapori de apă, filtra, de asemenea, efectiv radiaţia dăunătoare din spaţiu, despre care ştim acum că are un efect de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

Alt factor important guvernând clima dinainte de potop era presiunea atmosferică. Se pare că de două ori mai mare decât cea de astăzi. Acest al doilea factor avea cea mai importantă influenţă asupră vârstei şi dimensiunii oamenilor, animalelor şi chiar plantelor, uşurând un schimb de oxigen la suprafaţa pielii mai eficace decât cunoaştem astăzi. Doar o asemenea presiune atmosferică ridicată poate explica cum puteau decola şi zbura reptilele preistorice. Multe din reptilele preistorice pe care le-am descoperit sunt de o dimensiune aşa de mare pentru motivul în plus că ele era foarte bătrâne (şopârlele nu încetează sa crească niciodată).

Apele calde subterane au erupt, în condiţii controlate, prin mari izvoare arteziene (Geneza 2:10—14) alimentând râurile antediluviene. Unii experţi ai Bibliei sunt de părere că exista o singură masă de uscat înconjurată de ape, în timp ce alţii cred că exista o reţea epicontinentală de mări asemănătoare cu mările Caspică şi Aral de astăzi. Nu existau deşerturi sau gheţuri polare, iar climatul de seră întreţinea o vegetaţie luxuriantă şi o viaţă animală abundentă pe uscat şi în apă (Geneza 1:20). Munţii erau poate pe sfert de înalţi ca astăzi. Potopul a schimbat însă totul. Topografia domoală şi climatul plăcut al vechii lumi s-a schimbat în terenurile colţuroase, oceanele întinse şi climatele violente ale noii lumi. După potop Dumnezeu a silit apele potopului să se retragă. Este posibil că munţii să fi fost împinşi în sus şi fundul oceanelor scufundat spre a face loc apelor. În mare, procesul de formare a munţilor (produs de ciocnirea plăcilor) atribuit astăzi deplasării continentelor poate fi explicat prin imensa prefacere cauzată de potop şi de catastrofele geologice asociate lui.

Marile zăcăminte de cărbuni ale lumii nu sunt acumulări, epocă după epocă, ale straturilor de turbă, ci resturile transportate şi metamorfozate ale vegetaţiei luxuriante din lumea antediluviană. Această vegetaţie consta în principal din păduri întinse de ferigi uriaşe, lepidodendroni şi sigilarii ce creşteau într-o abundenţă luxuriantă. Aceste ferigi care atingeau înălţimi de 40—50 metri pot fi comparate ca structură cu plantele de mlaştină contemporane. Petrolul este rezultatul descompunerii într-un spaţiu închis, lipsit de aer, a milioane de organisme marine de tipul planctonului animal sau vegetal. Grăsimea şi proteinele acestor organisme sunt transformate, aparent, de bacterii anaerobe care au fost găsite încă vii în păturile de petrol.

Marile morminte de fosile a vertebratelor terestre, reptile şi mamifere, sunt recunoscute în termenii geologiei biblice ca fiind turme de animale prediluviene surprinse de sedimentele cărate de apele potopului şi îngropate mai înainte de a putea scăpa. În unele din aceste cazuri, s-ar putea ca îngroparea să fi avut loc într-o catastrofă regională de după potop. Marile scurgeri de lavă vulcanică, mişcările scoarţei terestre, furtunile violente şi alte cataclisme, inclusiv Marea Glaciaţie, au fost efecte urmând potopului şi rezultând din schimbările cataclismice globale în litosferă, hidrosferă şi atmosferă din timpul potopului. Fenomene ca Marele Canion din SUA s-ar putea să fi fost cauzate de un curs de apă ce a tăiat repede şi adânc în păturile moi de sediment depuse de apele potopului. Dacă acesta este o interpretare corectă a potopului, atunci fosilele sunt un martor permanent al distrugerii de către Dumnezeu a acelei prime creaţii.

Înapoi la Capitolul 4 - Teoria Evoluţiei în lumina Biologiei
(Variaţiile şi speciile / Selecţia naturală / Mutaţiile)

Înapoi la Cuprins (Evoluţie sau Creaţie?)

Înapoi la Index predici