Sabatul ca pomenire

Am un prieten care a făcut odată o mărturisire de credinţă la baptişti şi care o vreme s-a ţinut de biserică, etc. După ce a intrat la Facultatea de Filosofie, a fost racolat de nişte Adventişti de ziua a 7-a (Pentru cei care nu ştiaţi, aceasta este o sectă care aşteaptă pe Domnul doar în ziua a 7-a! Ha, glumeam...). Ne-am contrazis de multe ori după aceea. Odată, când i-am replicat (pe baza 1Tim.2:12) că nu este biblic să asculţi de o femeie (Ellen White) ca standard de interpretare a Bibliei, mi-a spus că nu sunt corect când combat un sistem din afara lui (legile polemicii). El spunea că pentru a contracara o opinie trebuie să intri pe terenul ei şi să-i discuţi argumentele. Nu sunt de acord cu această lege (omenească - F.A.4:19). Biblia spune că cei ce cunosc adevărul vor fi făcuţi liberi, nu cei ce studiază minciuna ca s-o combată! Totuşi vom încerca în cele ce urmează să pătrundem în mintea răsucită a unora care susţin că Sabatul a fost lăsat oamenilor de pe întreg pământul şi din toate vremurile, ca semn de aducere aminte a puterii de creaţie a lui Dumnezeu. Mai departe este prezentat un articol adventist, numit "Sabatul, un memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu" (autor E.J. Vagooner). Ce este scris normal mai jos arată teoria adventistă, iar ce este scris în culoarea verde arată comentariile mele.

1. Pomenirea lui Dumnezeu ţine din neam în neam - Ps.135:13. Pentru a păstra pomenirea unei persoane, a unui eveniment, etc, este nevoie de un simbol, un monument, un înlocuitor care aduce aminte de lucrul respectiv. Biblia ilustrează această definiţie - Ios.4:7. Ce trebuiau să amintească aceste pietre (v.21,22)? Alt exemplu de pomenire instituită pentru a aminti providenţa în folosul evreilor: Ex.12:14; 13:3-9. Această pomenire e diferită de prima deoarece este un eveniment periodic (se repeta în fiecare an), spre deosebire de pietre care erau înţepenite într-un loc. Amintirea (cu privire la trecerea Iordanului) era legată de loc nu de timp (ca în cazul Paştelui).
Este interesant că Adventiştii au luat de la evrei ţinerea Sabatului, dar ţinerea Paştelui şi altele despre care s-a poruncit evreilor să le ţină la fel de strict ca şi Sabatul, nu le-au mai luat!!!

2. Dumnezeu doreşte ca puterea şi lucrarea Sa de Creator să nu fie uitată - Ps.111:2-4.
Acest verset nu spune asta în mod explicit, ci doar că El a lăsat o aducere aminte a minunilor sale. În plus, El nu vorbeşte aici despre creaţia Sa şi nu pe aceasta o numeşte minune a Sa, ci El numeşte astfel lucrările Sale providenţiale faţă de Israel, cum arată şi contextul psalmului 111 şi mulţi alţii (ex: Ps.106, 107, 114)! Totuşi, chiar dacă ar fi aşa, cum zice această învăţătură adventistă, pe lângă "puterea Sa de Creator" (expresie care nu se găseşte în Biblie!), sunt foarte multe alte lucruri, despre Dumnezeu, pe care El vrea să nu le uităm!!! Exemple:
-- pe Domnul - De.8:19; Is.44:21;
-- cum am mâniat pe Domnul - De.9:7;
-- faptele Lui - Iov.36:24;
-- binefacerile Lui - Ps.103:2;
-- poruncile Lui - Ps.119:93;
-- legământul Lui - 2Împ.17:38;
-- Ierusalimul - Ps.137:5; Is.65:11,12;
-- că pentru El o zi este ca o mie de ani - 2Pe.3:8.
Dacă sunt atâtea altele, de ce se accentuează subiectul pus în discuţie mai mult ca toate???

3. Dumnezeu a lăsat o pomenire a puterii şi a lucrării Sale de creaţie - Ex.20:8-11.
Nu se spune că Sabatul este lăsat ca un semn de aducere aminte, sau ca o pomenire!! Li se spune evreilor să-şi aducă aminte de ziua de odihnă, nu de puterea şi de lucrarea lui Dumnezeu.

4. Alt motiv pentru care Dumnezeu a dat evreilor Sabatul - Ez.20:12. Se vede deci că dacă Sabatul a fost dat ca să amintească omului de Dumnezeu ca şi Creator şi dacă el ar fi fost ţinut cu credincioşie de la început, azi nu ar mai fi existat păgâni pe pământ.
Nu se spune aşa ceva în verset. Din nou, nu apare cuvântul pomenire sau semn de aducere aminte. În plus nu se vorbeşte despre Dumnezeu ca şi Creator ci ca Sfinţitor. Aici scrie că Sabatul a fost lăsat ca un semn, dar nu pentru a aminti tuturor oamenilor de pe pământ că El este Creator ci pentru a fi un semn între El şi evrei (vezi contextul v.10,11,13). Rostul acestui semn nu este ca să-L arate pe Dumnezeu ca şi Creator ci să-i pună deoparte (sfinţire) pe evrei ca şi popor al lui Dumnezeu (v.20).

5. Pentru câtă vreme trebuie să fie Sabatul un semn, o pomenire a adevăratului Dumnezeu? Răspuns: Ex.31:17.
Nu scrie nici aici că acest semn este pentru aducere aminte, ci aşa cum arată clar în v.13 (este specific sectelor să neglijeze contextul!!), el este pentru a arăta că Domnul este Cel ce sfinţeşte pe Israel. Deci semnul nu este de aducere aminte ci este un semn distinctiv care arată o relaţie specială între Israel şi Dumnezeu, un semn care arată pe Israel ca un popor aparte (Num.23:9; Lev.20:24b,26; De.4:20; 7:6; 14:2; 26:18,19). Semnul este între Dumnezeu şi Israel, nu între Dumnezeu şi omenire în general (Ex.31:16). Faptul amintit aici, că Dumnezeu a creat în şase zile şi S-a odihnit în a şaptea, arată caracterul Sabatului: odihnă, nu arată motivul închinării prin ziua Sabatului (deci evreii nu ţineau Sabatul ca să se închine "puterii lui Dumnezeu de Creator", ci ca să se odihnească şi să-L sărbătorească pe Dumnezeul lor).

6. Pentru că în Ex.31:16 se vorbeşte despre copiii lui Israel, cine sunt aceştia? Răspuns: Rom.9:7,8.
Aici se încearcă insinuarea că evreii nu sunt evreii cărora le-a cerut Dumnezeu să păzească Sabatul (deci Moise, Isaia, Ezechiel, etc., etc., au greşit când au ţinut Sabatele şi când au îndemnat poporul evreu să le păzească). Acest învăţător vrea să spună că evrei nu sunt cei născuţi trupeşte ci cei născuţi spiritual. Contextul (iarăşi contextul!!!) de aici arată că Avraam a avut copii:
a) întâi în mod natural, prin firea pământească, prin puterea trupului = copii trupeşti = fireşti (din Agar, pe Ismael şi urmaşii acestuia - arabii) şi
b) apoi în mod supranatural, prin făgăduinţa lui Dumnezeu (din Sara, pe Isaac şi urmaşii acestuia - evreii) - v.7.
Dar nu toţi care au ieşit din Isaac sunt socotiţi copiii lui Avraam ci cei aleşi de Dumnezeu, urmaşii lui Iacov (numit şi Israel), spre deosebire de cei ai lui Esau (Edomiţii) - v.10-13. Şi la fel este cu cei ieşiţi din Iacov (Israel) - v.6 (asta s-a urmărit să fie exemplificat prin Avraam şi Isaac): nu tot poporul a cinstit pe Dumnezeu, ci doar o rămăşiţă - şi de aceea, Dumnezeu a lăsat poporul Israel deoparte, şi a început să cheme din mijlocul lor rămăşiţa care crede în El, şi împreună cu aceasta şi neamurile - v.24. Aşa a început să lucreze cu Biserica. Asta este şi subiectul capitolelor 9-11 din Romani. Deci aceste versete nu spun că Biserica de azi este Israel, ci că între evreii după trup, doar unii sunt credincioşi lui Dumnezeu. Iar ei, rămăşiţa (acea "parte din Israel care este Israel" - v.6), împreună cu neamurile (şi nici ele în întregime, ci doar cei ce cred) formează Biserica, poporul spiritual al lui Dumnezeu - v.25-27!

7. Care sunt copiii lui Avraam? Răspuns: Gal. 3:7 - cei care au credinţă.
Omul ăsta uită că Avraam (ca şi Adam, Enoh, Noe, Isaac, Iacov, Iosif care şi ei au fost credincioşi lui Dumnezeu) nu a ştiut nimic despre Sabat, dar impune ca fiii lui Avraam (nu cei trupeşti ci cei care au aceeaşi credinţă ca şi el) să ţină Sabatul. Sabatul a fost dat prin Moise, descendenţilor lui Iacov (numit şi Israel) care au fost scoşi din Egipt.

8. Care este relaţia dintre Avraam şi cei ce Îl primesc pe Hristos? Răspuns: Gal.3:29 - cei care cred în Hristos sunt numiţi sămânţă a lui Avraam.
Asta este corect, dar încă nu a fost scris un verset care să ceară acestei seminţe duhovniceşti a lui Avraam, Biserica de azi, să păzească Sabatul care a fost dat copiilor (după trup, pământeşti) ai lui Israel!

9. Cum numeşte Iacov biserica creştină? Răspuns: Iac.1:1.
Nu scrie aici că biserica lui Hristos este alcătuită din cele 12 seminţii. Întrebarea este pusă greşit. Iacov nu numeşte Biserica "cele douăsprezece seminţii", ci se adresează creştinilor care, după trup, făceau parte din poporul Israel (diaspora creştină evreiască). Să nu uităm că la început (epistola lui Iacov, conform unor comentatori este a doua carte în vechime a N.T., scrisă înainte de anul 54, după Evanghelia după Matei scrisă în 37) Biserica era formată numai din evrei şi prozeliţi. În anul 33 la Cincizecime, celor 120 din camera de sus şi celor 500 din 1Co.15:6, li s-au adăugat aproape 3000 de suflete de evrei cucernici din toate neamurile care sunt sub cer - F.A.2:5, 8-11,41. Aceştia au plecat apoi în ţările lor, împrăştiaţi, cum zice Iacov (la fel şi 1Pe.1:1). Abia prin anul 41 Petru predică neamurilor în casa lui Corneliu - când Biserica avea deja vreo 8 ani de existenţă numai între evrei (rămăşiţa despre care am văzut mai sus), şi abia pe la anul 52 (după aproape 20 de ani!!!), este ţinută discuţia de la Ierusalim între apostoli şi în mod oficial este acceptat că neamurile sunt în planul lui Dumnezeu pentru mântuire - F.A.15:14-19, şi, în plus, a fost spus că nu trebuie să păzească Legea lui Moise - v.5!

10. Când vor fi în slavă, sfinţii îşi vor aminti despre puterea de Creator a lui Dumnezeu - Ap.4:11.
Adevărat, dar asta nu înseamnă că trebuie păzit Sabatul de către creştini - versetul de aici nu spune asta.

11. Cât de des se vor aduna sfinţii să se închine Domnului? Răspuns: Is.66:23.
Aici se amestecă lucrurile cereşti cu cele pământeşti. În pasajul citat din Isaia este descrisă închinarea în vremea Împărăţiei de 1000 de ani pe pământ (aici confundă simbolul cu lucrul simbolizat: Sabatul, a 7-a zi, închipuie odihna Împărăţiei de 1000 de ani, a 7-a mie de ani a pământului, de la Adam încoace), iar în Ap.4:11 care l-a citat mai sus este descrisă o închinare în cer, în veşnicie, unde nu există timp, deci nici zile, nici luni noi, nici Sabate!!! Acolo nu va mai fi nici soare, nici lună, nici noapte -Ap.21:23,25.

12. Cât timp va dura această stare de lucruri? Răspuns: Is.66:22.
Versetul spune că sămânţa evreilor şi numele lor vor dăinui veşnic înaintea Domnului şi nu că urmaşii lui Hristos trebuie să ţină Sabatul veşnic, ca şi când ar trăi veşnic în timp. Problema unei astfel de interpretări este citirea neatentă!

13. Sabatul, care este semnul de aducere aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, nu va înceta niciodată să existe. Când starea păcătoasă a lucrurilor va face loc pământului cel nou fără de păcat, temelia pe care a fost aşezat Sabatul încă va rămâne şi celor care li se va permite să trăiască pe noul pământ îşi vor mai aminti încă de puterea creatoare a lui Dumnezeu, cântând cântarea lui Moise şi a Mielului - Ap.15:3.
Pasajul descrie un moment de închinare; nu se spune că asta va fi starea sfinţilor în veşnicie: ţinând Sabatul! Iar când vorbeşte de lucrări ale Domnului, nu se referă la creaţie în primul rând - răscumpărarea, ispăşirea, etc., sunt lucrări cu mult mai mari şi mai minunate…

2003.11.16 – Lunca Ilvei (pct.1-5)
2003.11.23 – Lunca Ilvei (pct.6-13)

Înapoi la Index predici