Tocmai ai repetat păcatul lui Adam! ...ca pe vremea când îţi zicea mama să nu umbli la punga cu bomboane, şi tu... tocmai acolo te repezeai! Acum, după ce ai crescut, ţi se întâmplă la fel! Adică faci lucruri ce n-ar trebui să le faci, lucruri care îţi sunt interzise sau pur şi simplu nu sunt bune de făcut... uneori minţi, uneori vorbeşti urât, uneori enervezi pe alţii, le faci în ciudă, îţi baţi joc de ei, urăşti, gândeşti rău, poate iei ce nu este al tău sau etc., etc., etc.? Mai poţi adăuga şi tu la lista asta, nu-i aşa? Sigur! Toţi putem adăuga! Ne putem uimi unii pe alţii cu câte / ce rele am făcut!

Ştii de ce ţi se întâmplă asta? Te-ai întrebat vreodată de ce este aşa? Pentru că în tine (aşa cum este în orice om, fără excepţie) există un „monstru"... Chiar dacă nu vrem să fie aşa, nu putem nega. El se numeşte PĂCAT şi tu ar trebui să stăpâneşti peste el şi să nu-l laşi pe el să stăpânească peste tine. Poate ai încercat însă asta cu diferite ocazii şi ai observat că nu o poţi face. Aşa e, asta-i realitatea! Nici un om nu o poate face! Nici eu, nici tu, nimeni! PĂCATUL nu poate fi adus în supunere decât printr-o putere mai mare, pe care tu nu o ai şi nici eu şi nici cel mai cumsecade om de pe pământ. Ea îţi va fi dată de Dumnezeu dacă vei crede în Domnul Iisus Hristos ca să te scape de problema asta. Este vorba de o viaţă nouă, viaţa lui Iisus care se poate manifesta în tine. Biblia susţine acest lucru, iar eu l-am crezut şi acum îţi garantez cu experienţa mea că este adevărat. Este şi la îndemâna ta. Dacă vrei, o poţi avea. Domnul Iisus Hristos a spus: „Cine caută, găseşte..." Primul pas este să vezi că ai nevoie de ea. Şi chiar acum ţi-ai demonstrat ţie însuţi că este aşa: ai nevoie de această putere... Păcatul este în tine şi tu nu ai stăpânire peste el. Biblia spune asta (am scris câteva citate în coloana din stânga), iar zilele trecute am fost şocat să descopăr chiar şi în cuvintele unui ateu (comunist) această mărturisire:

Omul comun (fragment)

„Îmi privesc fotografiile vechi... Ce-i cu voi băieţaşi? Pentru ce purtaţi numele meu?" (G. Călinescu)

Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
„Eşti rău străine - te-am văzut şi-n vis"…
Şi buzele îi tremură a spaimă -

„Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis.
„Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul,
De-aceea-ţi pare searbăd şi posac."
Şi-năbuşit a trebuit să tac.

„Eşti rău străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte -
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa."

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece -
„Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor".

Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
„Ascultă, tu, străinule de jos,
Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"
Oh, surd strigau şi trist şi dureros -
„Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său…
Pe suflet tot arunc cernite zaruri -
„De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?"

Labiş a recunoscut că este rău, că nu mai este nevinovat ca un copil. Tu recunoşti asta? Dar nu aşa cum o spun unii: „Toţi suntem păcătoşi şi nu sunt eu mai rău ca alţii!" Ci să o vezi cu durere aşa cum a descris-o poetul mai sus... Spune da; recunoaşte adevărul. Va fi spre binele tău. Este primul pas spre scăpare, fiindcă există totuşi o scăpare... O vrei?

Dacă eşti curios să cunoşti mai multe despre acest subiect, întreabă-mă (pe email sau pe forum). Iar dacă nu vrei să mai aştepţi, citeşte chiar acum ce este scris în rubricile din secţiunea Home.

Dumnezeu să te ajute.

Înapoi la început

Home | Biserica | Şcoala | Predici | Conferinţa | Tabăra | Forum | Foto